România profundă, scrie Mircea Platon în volumul A treia Forță (unde îl are co-autor pe Ovidiu Hurduzeu), e România care nu se vede la televizor decât în chip de victimă. E România pe care au încercat s-o distrugă comuniștii vechi sau eurosocialiștii noi... Uneori, România profundă e un țăran. Sau o stradă. Sau un nuc... România profundă e România împotriva căreia se mai duce război... E România născută din confluența nostalgiei pentru ce a fost, cu revolta față de ceea ce se distruge astăzi...
Nu văd în România profundă numai o victimă călcată în picioare de satrapi politici ori economici, care-i sug seva de suc verde, lăsând țara ostenită la poarta spitalului de urgență. De asemeni, România profundă nu-i numai țara care are o aversiune împotriva organizării, cum o numea Rădulescu-Motru, ci e electoratul care scârbit de manevrele politicului nu mai vrea să iasă la vot.România profundă nu e numai țara șmenarilor, a politicienilor ce dorm în Arena Nesimțirii, cum definește Radu Paraschivescu Parlamentul, a aurolacilor ce dorm la metrou, a țiganilor ce fură cablul de la calea ferată sau a pensionarilor ce se-mbulzesc la economate dimineața la 5,00.
România profundă e țara cu lavițe la poartă, cum spune Vladimir Pustan, unde bătrânii noștrii se strâng la șueta de seară, depănând amintiri din care picură dulceață cu miros de gutui. Și cu victorii.
România profundă e rugăciunea unei bătrâne din Bărăgan, care spunea Petru Țuțea, dacă e făcută cu sinceritate, devine mai puternică decât toate rugile unui episcop ce păstorește ținuturi și biserici întregi.
România profundă înseamnă țara unde copiii aleargă desculți, cu genunchii vineți de căzăturile din cireș, jerpeliți în albia râurilor sau la fotbal pe maidane. România profundă miroase a fân proaspăt cosit, a zmeură sălbatică și-a tei înflorit. Este țara cu lacrimi ce cad pe coada sapei, pe coporia coasei sau pe mămăliga înmuiată în lapte bătut.
România profundă e galop de sănătate prin iarba udă a dimineții, e râul din spatele casei mult mai curat decât mii de piscine, e calul ce nechează când vede stăpânul la fânar, și carele cu boi ce trec leneș și nepăsătoare printre bolizii scumpi aduși din Europa.
România profundă e toaca biserici, e clopotul ce cheamă poporul la slujbă. E predica pastorilor și liturghia preoților, e mulțimea celor care se botează cu maturitate, cu credință, scufundându-se în Isus Hristos. România profundă e biserica plină, unde oamenii încep călătoria fără bagaje, iertați de Tatăl care ne-a dăruit aceste meleaguri, dar și altele veșnice unde se poate cina împreună cu El.
România profundă e tânărul sau tânăra care-și predau viața lui Dumnezeu, pocăindu-se cu lacrimi care spală obrajii rumeni de soare, dar și sufletul înegrit de păcat.
România profundă e biserica ce postește deseori, iar cu bani rămași de la mâncare îndeasă sarsanalele săracilor, care aduc apoi binecuvântări Lui Dumnezeu. Sau repară gardul văduvelor, cumpără ghiozdane orfanilor și ridică altare în fiecare localitate mioritică.
România profundă înseamnă creștinii plini de Duhul Sfânt, care urcă zilnic pe cei prăbușiți la nord de Dunăre spre Cerul imediat deasupra capului și-a gliei străbune.
Sunt puțini acei care mai au speranța de recuperare a moralității sau a celorlalte valori pierdute în neantul valah, cum numește Dan C. Mihăescu, România. Sunt puțini acei care văd țara asta cu ambii ochi, care cred că pâinea ponto-carpatică e dulce. Sunt puțini care cred că România nu a ieșit de tot în afara civilizației. Dar, atâți cât mai sunt, fac treabă bună. Rugați-vă pentru ei!
Andrei Pleșu spunea că portretul național poate fi retușat. Dar pentru asta trebuie, mai întâi să-i localizezi fisurile. Mai departe însă, filosoful nu ne spune nimic, nici o rețetă oricât de săracă. Nu-i suficient...
Fisurile le știm deja, d-le Pleșu. Zi de zi, batalioane de români se chinuie să le astupe. Dar, Reparatorul cel mai dibaci, nu poate fi altul decât Isus Hristos. Fără El, România nu poate fi lipită. Numai slujindu-i cu patos, România va rămâne profundă. Altfel... se-afundă.
România profundă e rugăciunea unei bătrâne din Bărăgan, care spunea Petru Țuțea, dacă e făcută cu sinceritate, devine mai puternică decât toate rugile unui episcop ce păstorește ținuturi și biserici întregi.
România profundă înseamnă țara unde copiii aleargă desculți, cu genunchii vineți de căzăturile din cireș, jerpeliți în albia râurilor sau la fotbal pe maidane. România profundă miroase a fân proaspăt cosit, a zmeură sălbatică și-a tei înflorit. Este țara cu lacrimi ce cad pe coada sapei, pe coporia coasei sau pe mămăliga înmuiată în lapte bătut.
România profundă e galop de sănătate prin iarba udă a dimineții, e râul din spatele casei mult mai curat decât mii de piscine, e calul ce nechează când vede stăpânul la fânar, și carele cu boi ce trec leneș și nepăsătoare printre bolizii scumpi aduși din Europa.
România profundă e toaca biserici, e clopotul ce cheamă poporul la slujbă. E predica pastorilor și liturghia preoților, e mulțimea celor care se botează cu maturitate, cu credință, scufundându-se în Isus Hristos. România profundă e biserica plină, unde oamenii încep călătoria fără bagaje, iertați de Tatăl care ne-a dăruit aceste meleaguri, dar și altele veșnice unde se poate cina împreună cu El.
România profundă e tânărul sau tânăra care-și predau viața lui Dumnezeu, pocăindu-se cu lacrimi care spală obrajii rumeni de soare, dar și sufletul înegrit de păcat.
România profundă e biserica ce postește deseori, iar cu bani rămași de la mâncare îndeasă sarsanalele săracilor, care aduc apoi binecuvântări Lui Dumnezeu. Sau repară gardul văduvelor, cumpără ghiozdane orfanilor și ridică altare în fiecare localitate mioritică.
România profundă înseamnă creștinii plini de Duhul Sfânt, care urcă zilnic pe cei prăbușiți la nord de Dunăre spre Cerul imediat deasupra capului și-a gliei străbune.
Sunt puțini acei care mai au speranța de recuperare a moralității sau a celorlalte valori pierdute în neantul valah, cum numește Dan C. Mihăescu, România. Sunt puțini acei care văd țara asta cu ambii ochi, care cred că pâinea ponto-carpatică e dulce. Sunt puțini care cred că România nu a ieșit de tot în afara civilizației. Dar, atâți cât mai sunt, fac treabă bună. Rugați-vă pentru ei!
Andrei Pleșu spunea că portretul național poate fi retușat. Dar pentru asta trebuie, mai întâi să-i localizezi fisurile. Mai departe însă, filosoful nu ne spune nimic, nici o rețetă oricât de săracă. Nu-i suficient...
Fisurile le știm deja, d-le Pleșu. Zi de zi, batalioane de români se chinuie să le astupe. Dar, Reparatorul cel mai dibaci, nu poate fi altul decât Isus Hristos. Fără El, România nu poate fi lipită. Numai slujindu-i cu patos, România va rămâne profundă. Altfel... se-afundă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu