Fundaţia CIREŞARII

duminică, 12 iunie 2011

Cincizecimea (Pentecosta)

Săptămâna trecută, directoarea mea a scris pe o tablă că luni 13 iunie este liber. Deşi am ştiut din ce motiv românii vor sta acasă, am întrebat retoric nişte colege: „De ce avem liber?”. „Sunt Rusaliile domnu’ Geantă”. „Şi ce înseamnă?”. „O sărbătoare mare, a românilor”. „Bine, bine, dar puteţi să-mi spuneţi de ce sărbătorim Rusaliile?”, am insistat la una dintre fetele tinere, masterandă. „Ei aş, dle Geantă, ce v-a găsit şi pe dvs acu’ ?”. Ca să salveze onoarea, o profă de Religie a băgat mâna în sacoşă, a scos un calendar ortodox pe furiş, l-a deschis, a citit şi a replicat „Luni este ziua Sfintei Treimi!”. Întâi am roşit, apoi m-am înverzit de mânie sfântă. O colegă ( care provine din familie adventistă) m-a văzut suprins,şi mi-a reproşat: „Dar de ce nu le explici tu omule ce semnifică Rusaliile? Ar fi bine să ştie şi dânşii”.
Asta voi încerca să fac mai jos.

Termenul de „Rusalii” este o demumire greşită în sens biblic. „Rusaliile” au la origini o veche sărbătoare păgână, latinul „Rosalia” însemnând sărbătoarea trandafirilor, se constituia în depunerea de trandafiri - rosae - pe morminte. Rusaliile erau femei fabuloase din categoria Ielelor, în mitologia românească fiind cunoscute ca fiicele lui Rusalim împărat, iar potrivit credinţei populare acestea iau oamenilor minţile. Acest mit/sărbatoare pagână, a fost suprapus ulterior peste sărbătoarea creştină postpascală, „Pascha Rosata sau Domenica Rosarum” a Cincizecimii şi devenită Duminica Rusaliilor, când casele sunt îmbodobite cu ramuri verzi, sărbătoarea fiind legată de abundenţa vegetală a verii. În Dobrogea romanizată, era obiceiul trandafirilor Rosalia de la sfârşitul primăverii, sărbatoare ţinută de credincioşi în relaţie directă cu pomenirile din cultul morţilor.

Conjunctura în care Dumnezeu a ales să reverse Duhul Sfânt peste ucenici a fost una specială. La Ierusalim erau adunate o mulţime de naţionalităţi cu ocazia unei sărbători evreieşti foarte importante: Cincizecimea, Sărbătoarea Săptămânilor sau Sărbătoarea Secerişului (Exod 23:16). Deci, sărbătoarea Cincizecimii, a doua dintre cele trei festivităţi anuale a evreilor biblici, era una agricolă, datorită faptului că avea loc la şapte săptămâni după Paşti (50 zile), când în Israel începea secerişul, unii exegeţi stabilind-o pentru data de 28 mai. Spre sfârşitul perioadei inter-testamentale ea este asociată cu darea Legii la Sinai (potrivit Talmudului ebraic) şi cu reînnoirea legământului. Tot la Cincizecime evrei au mâncat pentru prima dată roadele Canaanului, după reîntoarcerea din robia egipteană.

Experienţa zilei Cincizecimii, care a marcat coborârea Duhului Sfânt în Biserică, a fost caracterizată prin câţiva factori exteriori supranaturali: „sunet ca vâjâitul unui vânt puternic”, „limbi ca de foc”, „vorbirea în alte limbi”. Cuvintele de origine pentru „vânt” şi „duh” sunt aceleaşi atât în greacă () cât şi în ebraică (ruah). Unii scriitori teologi consideră limbile de foc reprezentând umplerea ucenicilor cu Duhul Sfânt, deoarece pe Muntele Sinai focul reprezenta prezenţa Domnului, iar alţii (F.F. Bruce) cred că „vântul e simbol al Duhului”, cum se găseşte în profeţiile lui Ezechiel 37:9-14, şi „focul ca emanaţii ale energiilor divine”.

Dacă în Vechiul Testament Duhul Domnului cobora din când în când şi locuia în oamenii (unii dintre ei precum Iosif sau Daniel fiind cunoscuţi de omenire ca „posesori ai Duhului Lui Dumnezeu”, alţii: Mica, Isaia, Obadia etc. fiind umpluţi de Duh Sfânt), elementul de noutate noutestamentală a reprezentat o împlinire a făgăduinţei concretizată în revărsarea Duhului, efectul darului profetic manifestat prin viziuni, vise şi prin cuvinte rostite.

Totodată Cincizecimea (pentekoste în limba greacă, savuot, adică sărbătoarea săptămânilor, în limba ebraică), a reprezentat noua unitate în Duh, desconsiderându-se barierele naţionale, lingvistice şi rasiale, acolo fiind reprezentate toate naţiunile. Duhul Sfânt elimină discriminarea etnică, de sexe (vine peste feciori şi fete), de vârstă (umple atât pe bătrâni cât şi pe tineri), de clase sociale („peste robii mei şi roabele mele, voi turna Duhul Sfânt”, zice Domnul).

Conform aplicaţiei pe care Petru o dă profeţiei lui Ioel (F.A. 2:17), darul Duhului de la Cincizecime este interpretat ca fiind un semn escatologic, profetic şi universal (Roger Stronstad). James Dunn crede că ceea ce este important în relatarea despre Cincizecime este împuternicirea ucenicilor pentru misiune şi apariţia puterii care schimbă vieţi şi mântuieşte. Alt teolog, Menzies afirmă că, în viziunea lui Luca, Duhul de la Cincizecime este sursa inspiraţiei profetice şi Duhul misiunii, universal disponibil pentru poporul lui Dumnezeu acum, în zilele din urmă. Opinând împreună cu John M. Penny, putem afirma că „Duhul revărsat la Cincizecime nu este numai un semn, ci şi împuternicirea iniţială a noii comunităţi pentru îndeplinirea sarcinii sale misionare, o împuternicire interpretată în termeni profetici”.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu