youtube

caritate

miercuri, 13 februarie 2008

Efectul becalizării credinţei - de Nicolae Geantă

Am fost mai mult ca sigur (asemeni majorităţii dintre dvs.), că subminarea „regelui” Hagi de, unul dintre cele mai oripilante evenimente sportive desfăşurate în toamna aceasta pe malurile Dâmboviţei, este începutul sfârşitului lui Gigi Becali. Modul în care a fost umilit Gică de către „Don Quijote” de Pipera (un îmbogăţit care aspiră şi la funcţii în stat!), a adus o meritată prăbuşire în sondajele politice a fanfaronului „războinic”, care a fost taxat imediat de populaţie. Însă chiar ajuns la marginea prăpastiei electorale (5 %), Becali nu a înţeles că e decât un gândac, şi a pompat milioane de euroi pe campanii europarlamentare!



Scopul nostru nu este de a trece prin filtru insuccesul progresiv al echipei conduse haotic de bufonul cu Maibach şi nici de marele eşec la alegerile de ieri, analize pentru care varsă cerneală şi patimă mulţi confraţi gazetari. Ci, după ce-am asistat cu toţi la spiciurile savantului de stână, la tactica sa de mocirlire continuă a tuturor celor ce-i sunt superiori dar au o doză de bun simţ şi nu se coboară la mintea batjocoritorului, ne întrebăm dacă nu cumva nea Jiji, atotcunoscătorul cu o clasă mai mult decât trenul, cu aere de popă şi toşca plină de lovele, după ce va urca (dacă va urca, Doamne fereşte!) în scaunul de demnitar nu va trata la fel România şi românii?


Latifundiarul este atât de priceput la toate: (pseudo) filosof, sociolog, antrenor de fotbal, preşedinte de club, politician, vânzător de iaurt şi depanator auto, locatarul unui modest castel de 7 milioane euro se ia la trântă cu oricine. Este atât de angrenat în proiecte politice, încât nu are timp să rezolve nici unul!

Arogant şi plin de sine, războinicul din Pipera se răţoie la preşedintele Băsescu, hăhăie la Andreea Esca, se judecă cu Oana Pelea, înjură Cârcotaşii, îl face mizerabil pe Hagi, iese din platou în timpul emisiunilor directe, dă directive politice, aleargă cu sarsanalele pline de lovele la meciuri, face cruci mari, scuipă pe simboluri comuniste, cumpără biserici, onoruri şi feţe bisericeşti, dă bani popilor să se roage pentru insuccesul adversarului (?!), pentru moartea caprei vecinului...

E difuzat pe sticlă mai abitir decât Ceauşescu, în timp ce Djuvara, Patapievici, Pleşu sau Liiceanu sunt personaje greu de-nţeles. Becali vorbeşte despre Dumnezeu cu trabucu’ aprins în scrumieră, se crede trimisul special al divinităţii şi transmite mesaje în numele Acestuia, promiţând salvarea, bunăstarea, prosperitatea, dreptatea. Ca un semizeu din Antichitate. Mai are să promită mântuirea!

De pe everestul banilor, oierul bogătan crede că milioanele sale de euro vărsate în vistieriile bisericilor îi vor fi de folos în cer. Că sutele de mii de dolari aruncaţi spre muntele Athos îl înduioşază pe Creator. De parcă zornăitul banilor ar fi mai plăcut Lui Dumnezeu decât ascultarea. Ori credinţa. Ori smerenia. Latifundiarul nu poate pricepe că teatrul jucat de el, e prea ieftin, prea prost, prea grobian, şi nu prinde la public. Nici Nero nu ştia să cânte şi totuşi se credea artistul Romei. Ştiţi de ce... Pentru că nu-i spunea nimeni să se lase.

Paradoxal, lui nea Jiji, deşi îi spun mulţi, doza de aroganţă îi e dublată de şpagatele făcute de feţe bisericeşti prin faţa sa, pardon a bancnotelor sale. Un fel de becalizare a credinţei. Şi, uşor influenţabil, mireanul miliardar se vede deja pe creasta cerului. Fără el nimic nu se poate. Fără el se scufundă România. Nu-nţelege săracul (cu duhul), că mândria vine înaintea căderii! Şi căzând de sus, toate tinichelele i se leagă de coadă.

Folosindu-se de brandul Stelei, şi umflat de ratingul televiziunilor pe care le răsplăteşte baban, chiar dacă a rămas fără „coledzi” europarlamentari, George Becali se vede pe viitor cel mai bun preşedinte al României, cel mai în vogue senator mioritic sau cel mai competent primar al Bucureştiului, oferindu-ne şi telemeaua sfântă de pe cer în schimbul voturilor. Braşoave dâmboviţene.

Numai că, românii nu se-nghesuie să irosească voturile p’un agropolitician fără scrupule. Iar Dumnezeu nu vede cu ochi buni becalizarea credinţei. Astfel că, îl somăm pe războinicul afon că în politică nu e ca-n fotbal: oricât de mult caşcaval ai pulsa, când locul tău nu-i în teren, e pe tuşă. Pardon, în tribună.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu