Fundaţia CIREŞARII

joi, 14 februarie 2008

CONDIŢIA DASCĂLULUI ROMÂN - de Nicolae Geantă

A fi profesor în România este echivalent cu sacrificiul de amorul artei. Cei care ne învaţă carte se confruntă cu situaţii dramatice, ridicole şi chiar penibile pentru o ţară ce se vede prinsă în hora europeană. Despre telenovela şcolii postdecembriste s-a vărsat atâta cerneală că nu mai poate fi spălată de toată apa Dunării. Ce mai pot spera aceşti intelectuali care se văd nevoiţi să-şi desfăşoare activităţile didactice în condiţii precambriene, în situaţia în care se lovesc de ingratitudinea societăţii?
Societate care aşteaptă totul de la şcoală. Reformă, instruirea oamenilor noi, combaterea violenţei, lupt anti-drog, anti-prostituţie, învaţarea cinstei, a cultului muncii, scrisul, cititul, navigatul pe net... Se cere performaţă şcolii. Mare. Da’ cu ce s-o facă? Cu calculatoare rablagite a căror memorie o iei pe un CD, care nu încarcă o pagină de net până la sfârşitul orei? Cu hărţi îngălbenite din perioada intrebelică? Fără biblioteci, fără fond nou de carte, fără o banală minge de fotbal, fără o eprubetă sau un letcom de lipit o liţă? Se poate?

Majoritatea profesorilor se zbat în navetele hiperobositoare, călătorind cu autobuze insalubre ce se târăsc greoi prin praf, noroi ori nămeţi. Dascălii stăbat kilometrii întregi până la “marginea lumii”, pentru a ajunge la clase, unde peisajul este dezolant: table sparte şi „înnodate”, podele roase de şoareci, uşi care scârţâie, catedre rupte… Scăpat de înghesuiala din autobuze ori maxi- taxi, unde e tăvălit de scandalagi, ţigani ori beţivani, cu nervii la pământ, dascălul ajunge în faţa liceului unde biezadelele de-a doişpea şi-au urcat gipanele pe trotuare, peste rondurile de flori. Cum se simte un astfel de om, care a tocit băncile Universităţii, când licheluţele de bani gata îi râd în nas şi-l privesc de parcă ar fi venit la cerşit. Ce fel de ţară e România, de permite ca prioritatea naţională – învăţământul - să trăiască cu perfuzii sau fărâmituri de la alte ministere?

E greu să fi profesor în România. Este uimitor să vezi eleve îmbrăcate după ultima modă, gelate, vopsite Schwartzkopf, cu cercei în buric, în sprâncene, cu sânii jucăuşi mai mult pe afară decât sub body, iar profa să vină cu haine modeste, puţine şi ieftine! Iar dacă eşti bărbat n-ai curaj să te plimbi
printre bănci în timpul orei, pentru că ţi-e ruşine de şnurul bikinilor fetelor, care e mai sus decât talia pantalonilor, căzută undeva sub fese!

Elevii de ţară, sunt nevoiaşi, n-au material didactic, nici rechizite, iar profesorul depune supraefort pentru a se încadra în programă să sfărşască semestrul, anul.Cei de la oraş, s-au “democratizat”, sunt mai recalcitranţi, mai gălăgioşi, şi uneori filmează profii cu telefonul la ore. Traficanţi de droguri, de fetiţe, agresori, perceptori de taxe, bântuie şcolile şi liceele de aici ca pieţele şi gările, cu toată restricţia impusă de jandarmerie, gardieni sau Poliţie.

Lăsând la o parte inexistenta dotare ori cârpăcelile din timpul reparaţiilor şcolilor, în urma cărora igrasia rânjeşte pe pereţi iar huma cade în cap elevilor din bănci, , vântul care iarna şuieră prin ferestre, planşele de când era bunica fată, planificările şi statisticile inutile (ca în comunism!), violenţa crescândă, orele care îi extenuează pe copii şi profesori (evenimente despre care toată lumea are habar - de la distinsul dom’ Hărdău până la femeia de servivciu), salariile pe care le oferă şcoala românească au devenit un adevărat obstacol, de care absolvenţii cu performanţe fug ca diavolul de tămâie. Cum să faci carte de nivel înalt într-o ţară unde dascălul este umilit, e la cheremul unor primari ori directori pe care nu îi dă competenţa afară din casă, dar a căror ungere politică le cade ca o mănuşă : de box pentru profesori şi de aristocrat pentru propiile-i buzunare, iar peste toate acestea încalcă fără scrupule legile care vin în sprijinul formatorilor didactici?
Statutul personalului didactic prevede „decontul abonamentelor de transport obligatoriu”? Aţi citit bine: obligatoriu. Dar cine îl acordă? Unii primari nu cuprind acest decont în buget, uită ori nu au chef, iar alţii au aroganţa să afirme că „ar fi siliţi să deconteze şi angajaţiilor primăriei”! Am auzit o veste şi mai rea: primării care au oprit impozite la deconturi! Exact, impozit pe cheltuieli!!! Ca să vezi competenţă de funcţionar. În acelaşi statut scrie negru pe alb „profesorii au dreptul la şase deconturi anuale ale călătoriilor de transport cu trenul”. Lucru ştiut de toate inspectoratele şcolare. Foarte, foaaaarte rar, şcolile beneficiază de această facilitate. De ce când se întocmeşte bugetul, directorii şcolari uită să cuprindă şi aceste posibile cheltuieli? Cine să-i tragă de mânecă, cine să-i alarmeze, pe aceşti „experţi” în management? Deşi sunt scutiţi de plata chiriei la cămine copiii profesorilor unele universităţi se ascund după ciuperca autonomiei şi nu acordă acest drept legal. Dacă sindicatele obţin aceste facilităţi prin negocieri, unele chiar la presiunea străzii, cu sacrificii din partea dascălilor, de ce şcoala tace? Dacă în contractul colectiv de muncă se stipulează destul de clar „plata salariilor se face periodic la datele stabilite la nivelul instituţiei” de ce oare există tergiversări nefondate pentru acordarea banilor la timp? În acest context am aflat că unele Consilii Locale au comportament impardonabil, şi îşi bat joc de cadrele didactice, ducându-le cu zăhărelul chiar şi 5 luni! Oare n-au auzit onorabilii de codul muncii care stipulează că „cel care întârzie plata salariaţilor la timp suportă consecinţele legii”? Şi încă ceva: se plăteşte domnilor, la toate şcolile, o indemnizaţie egală cu cel puţin un salariu de bază avut în ultima lună, celor care ies la pensie de vârstă (conform codului muncii art.50)? Că noi nu prea am auzit.
România are nevoie de învăţământ de calitate. Calitatea nu se face prin ieftinire. Ori zgârcenie. Cu resurse financiare din ce în ce mai insuficiente. Cu încălcarea facilităţilor acordate prin lege. Caliate înseamnă investiţii. Motivaţii. Nu dorim să rămânem în coada planetei, nici spălătorii de vase ai Europei! Fără carte avem degeaba gena inteligenţei (v-aţi întrebat de ce oare copiii căpşunarilor noştrii din Spania şi Italia au cele mai bune rezultate în şcolile de-acolo?).
Avem nevoie de profesori. Aici, în România. Nu vrem să mai plece în Vest. Şi nici să vedem absolvenţi de universitate practicând alte joburi. La negru. Necalificate. S-a uitat lozinca „nu ne daţi afară / vrem să stăm în ţară?” Într-o bună zi s-ar putea să-i înţelegem semnificaţia. Numai să nu fie prea târziu. Iar judecata istoriei nu iartă pe nimeni.

Articol publicat in revista Dialog Infosind in 2006

4 comentarii:

  1. Ce mica e lumea ! In urma cu vreo 3 ani, eram in clasa a zecea la olimpiada judeteana de geografie si d-voastra erati profesor asistent. Eu v-am intrebat cum sa scriu la prof. asistent : geanta sau janta ;)) cealalta profesoara m-a avertizat :"poate vrei sa parasesti sala " :)) Cu bine !

    RăspundețiȘtergere
  2. la cate mii de elevi mi-au trecut prin mana, nu mai retin episodul...pentru mine a fost ceva firesc, minor...nu imi aduc aminte deloc de reactia profesoarei, si nici cine era. totus, ce legatura am eu cu povestea?

    RăspundețiȘtergere
  3. Cat de real e si azi ceea ce ati scris in acest articol! Ati redat, cu multa exactitate , aspectele negative din sistemul de invatamant. Speram sa se schimbe ceva in viitorul indepartat. Si eu sunt cadru didactic. Am nepoate in Anglia si acolo lucrurile stau mai bine in invatamant. E mult mai bine, atat pentru elevi, cat si pentru profesori.

    RăspundețiȘtergere
  4. Nu sperăm doar. Ci credem că Dumnezeu nu ne va lăsa... Dar trebuie să ne facem și noi partea... Măine scriu un nou articol despre Salariile din Invatamant!

    RăspundețiȘtergere