youtube

caritate

marți, 1 iunie 2021

Copiii sunt toiagul bătrâneților - de Nicolae.Geantă

Era în urmă cu doi ani. În America cea vestită. Într-un azil de bătrâni. Am intrat să mă rog pentru o soră în vârstă. Cu nepotul ei. Am căutat-o prin toată clădirea, printre bătrânii care priveau în gol, supți de gânduri, plictisiți de viață și triști ca antrenorii ce au pierdut finala Ligii Campionilor în ultimul minut. Era undeva spre seară, o iarnă de minus 17 grade Celsius, dar înghețul din clădire m-a omorât și mai mult. O „nurse” (asistentă) ne-a condus în sala cu zeci de mese. Peste tot domnea numai apăsare. Plumb bacovian. O negresă citea un volum la o masă cu trei bătrâne ce păreau niște statui îmbrăcate care priveau nicăieri. Bărbați în cărucioare, în cârje, cu ochii pierduți în orbite sau picioare care abia se târau. Femei cu haine elegante dar ochi tulburi în spatele cărora se depănau atâtea povești. Iar undeva, cam la capătul sălii, bătrâna pe care-o căutam. În fața unei mese, atârnată într-un cărucior. N-a putut să ne vorbească niciun cuvânt. Ne-a privit cu ochii umezi, rugătoare. Și a rămas în lumea ei. Nici nu ne-a recunoscut. M-am rugat cu inima ruptă. Sfâșiată. Eram în iad! Prima dată când m-am rugat din iad! Bătrâna avea copii și nepoți. Dar, după ce i-au vândut căsuța au dus-o la azil. Și au uitat-o pur și simplu acolo... În iadul singurătății!

Solomon ne spune că atunci când o familie aduce pe lume un copil își umple tolba cu săgeți (Psalm 127:5). Are cu cine lupta împotriva vrăjmașului. Eu cred că fiecare copil este un toiag pentru bătrânețe. Un sprijin pentru părinții săi. Toiagul e un punct de sprijin, dar și un instrument de apărare. 

Ca o disciplină spirituală fundamentală, trebuie să recunoaștem că, există o vreme când părinții au grijă de copii și o vreme când copiii au grijă de părinți. Paradoxal, fenomenul nu prea mai este ireversibil. La bătrânețe mulți, prea mulți părinții sunt uitați de copiii! Prea mulți bătrâni stau cu nasul lipit de geam așteptând „zâna” sau „prințul” pentru care au investit în copilărie.

Mă gândeam că cea mai mare durere nu e sărăcia, nici boala, nici bătrânețea, ci singurătatea. Iar cine e bătrân și singur are o durere dublă. Indiferent dacă e în România sau în America! Atunci se întreabă precum Zaharia Stancu: „De ce omul era odată copil, odată tânăr, odată adult și de o mie de ori bătrân?” Bătrânețea e haină grea.

Sunt uimit că George Minois în volumul „Istoria celor în vârstă” concluziona: „De fapt, pentru Biserică nu există o problemă specifică a bătrânilor”. „Bătrânii sunt cvasi-absenți în textele autorilor creștini”, zice el. Nu îl cred aproape deloc. Nu doar că porunca a cincea te obligă să „cinstești pe pe tatăl tău și pe mama ta” (Exod 20:12). La Golgota Însuși Mântuitorul Isus a lăsat pe Maria, mama Sa, în grija Apostolului Ioan. Asta ne obligă ca și creștini să fim toiege pentru bătrânii noștri! E legea recunoștinței.

Să fim toiagul bătrânilor voștri! Ca să poată rămânea în picioare în fața presiunilor. Ca să poată învinge rutina zilei. Ca să poată lăsa în liniște sabia jos. Ca să aibă încununați perii albi. Ca să ne facem datoria. Nu doar față de ei, ci de Domnul. Bătrânețea nu e în esența sa un paradis. Să luptăm măcar ca niciun părinte să nu aibă bătrânețea iad! 

Nu uitați: bătrânețea e timpul când te aștepți să ieși din timp. Într-o zi vom ajunge și noi acolo...

Nicolae.Geantă

Un comentariu:

  1. Slava tinerilor este tăria, dar podoaba bătrânilor sunt perii albi.
    Proverbele 20:29 VDC
    https://bible.com/bible/191/pro.20.29.VDC

    RăspundețiȘtergere