Ce sclipitoare-i casa ta,
Și cât de străvezie...
Ca un castel de catifea,
Cu labirinturi de perdea
Și cu ferestre-o mie!
Mă lași să stau măcar pe-un fir?
E plin de nestemate...
Se scurge dulce-un elixir
Sau poate-s picături de mir
Din rai împrumutate.
De unde vii? Unde te-ascunzi
Când soarele răsare?
Printre copacii muribunzi
În ce abisuri te afunzi
Fugind de-a lui candoare?
Ai împletit în calea mea
Așa bijuterie!
Ieri dimineață nu era.
Însă-ai lucrat tăcut la ea
Cu-atâta măiestrie.
Ciudat... N-ai poartă la castel.
Poate intra oricine;
Tu îi îmbraci pe toți la fel
În pânza ta ca de oțel.
O, vino și la mine!
Dar vai! Ce mă străpunge-așa
În suflet, în aripă...?
Dă-mi drumul, amăgire rea!
Nu mă mai trage-n bezna ta
Unde durerea țipă.
E o ispită! Laț întins
Spre-a inimii cădere.
În plasa ei de-acum sunt prins
Rănit, cu felinarul stins,
Cu duhul plin de fiere...
De jos, din cel mai negru hău
Te chem, Preasfinte Tată
Să mă salvezi cu Brațul Tău
Din lațul ce mi-a fost călău
Pe Cale înc-o dată...
Și chiar de sunt căzut, murdar,
Te rog, Doamne, mai lasă
Prin ramuri de cireș amar
Să picure un strop de Har
Pe straiu-mi de mireasă...
mihaela,
24 septembrie 2020
Frumoase si duioase gânduri, raze de soare printre rânduri ! Merci !
RăspundețiȘtergere