Spuneam odată că am devenit oamenii programelor religioase sau a sărbătorilor oferite de tot felul de ocazii, cu un mai mare sau mai mic substrat spiritual. Cunosc nişte creştini pe care îi văd doar la inaugurări de biserici, ordinări de diaconi, întreceri corale, evanghelizări pe stadioane etc., ei alergând temeinic de la o sărbătoare la alta, de la un program la altul şi dacă este şi o masă după, slăvit să fie Domnul.
Convingerea mi-a fost întărită zilele acestea când am citit o carte excelentă a filosofului italian Gianni Vattimo „După moartea lui Dumnezeu”, ce spunea că oamenii sunt mai interesaţi de spectacolul religios decât de angajamentul religios, el aducând aici ca exemplu ziua din primăvara anului 2000 când Biserica Romano Catolică a sărbătorit Anul Jubileului, iar Papa Ioan Paul al II-lea a ţinut o predică superbă sutelor de mii de tineri ce au venit să-l asculte. Entuziasmul celor ce vedeau o revigorare a mişcării de tineret s-a spulberat când cei ce au făcut curăţenie au strâns de pe jos 20.000 de prezervative (cifra oficială pentru că Vattimo vorbea de 300.000!). Aşa că nu putem pune semn egal între buluceala sărbătorii şi pocăinţa de după.
Va trece şi vara asta... Ne vom aminti cu nostalgie şi de turneul celor de la Speranţa de Rugul aprins şi de taberele Peniel şi alte tabere mai mici sau mai mari, precum şi alte sărbători de vară. Ne vom împinge iar unii pe alţii, în iarnă, la evanghelizările aferente.
... Timp în care spitalele rămân nevizitate, de fapt la discreţia Martorilor lui Iehova, în parcuri nu se vor auzi cântările noastre, în biserici la programele plictisitoare va bate vântul, în şcoli nu se va vorbi despre Isus colegilor pentru că munca e pentru tractoare, evanghelizarea pentru misionarii plătiţi, pocăinţa pentru sfinţi şi râvna pentru fraieri.
Cred că adevăratul sfânt e cel de luni dimineaţa şi de sâmbătă seara. Cred că adevăratul sfânt e cel din noiembrie şi de la grupa de rugăciune de marţea, e cel cu postul de miercuri până la ora 14 cu dureri de cap, e cel cu zeciuiala dată din alocaţie şi cel ce ajută bătrânii să treacă strada.
De cel din mijlocul sărbătorii a început să mi se facă frică...
Convingerea mi-a fost întărită zilele acestea când am citit o carte excelentă a filosofului italian Gianni Vattimo „După moartea lui Dumnezeu”, ce spunea că oamenii sunt mai interesaţi de spectacolul religios decât de angajamentul religios, el aducând aici ca exemplu ziua din primăvara anului 2000 când Biserica Romano Catolică a sărbătorit Anul Jubileului, iar Papa Ioan Paul al II-lea a ţinut o predică superbă sutelor de mii de tineri ce au venit să-l asculte. Entuziasmul celor ce vedeau o revigorare a mişcării de tineret s-a spulberat când cei ce au făcut curăţenie au strâns de pe jos 20.000 de prezervative (cifra oficială pentru că Vattimo vorbea de 300.000!). Aşa că nu putem pune semn egal între buluceala sărbătorii şi pocăinţa de după.
Va trece şi vara asta... Ne vom aminti cu nostalgie şi de turneul celor de la Speranţa de Rugul aprins şi de taberele Peniel şi alte tabere mai mici sau mai mari, precum şi alte sărbători de vară. Ne vom împinge iar unii pe alţii, în iarnă, la evanghelizările aferente.
... Timp în care spitalele rămân nevizitate, de fapt la discreţia Martorilor lui Iehova, în parcuri nu se vor auzi cântările noastre, în biserici la programele plictisitoare va bate vântul, în şcoli nu se va vorbi despre Isus colegilor pentru că munca e pentru tractoare, evanghelizarea pentru misionarii plătiţi, pocăinţa pentru sfinţi şi râvna pentru fraieri.
Cred că adevăratul sfânt e cel de luni dimineaţa şi de sâmbătă seara. Cred că adevăratul sfânt e cel din noiembrie şi de la grupa de rugăciune de marţea, e cel cu postul de miercuri până la ora 14 cu dureri de cap, e cel cu zeciuiala dată din alocaţie şi cel ce ajută bătrânii să treacă strada.
De cel din mijlocul sărbătorii a început să mi se facă frică...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu