Pe uliţele lumii am mers destul şi eu,
mă apăsa păcatul din ce în ce mai greu,
picioarele zdrobite şi-mpunse mi s-au ros,
de mi-a ajuns noroiul la carne şi la os.
Mi s-a uscat de sete tot cerul gurii-amar,
am flămânzit cu porcii şi-am pribegit hoinar,
– dar undeva în suflet o stea-mi mai strălucea
şi S-a-ndurat Lumina, să-ncep să merg spre Ea.
Şi Steaua Luminoasă cărarea mi-a condus
spre ceasul şi spre locul unde-aştepta Isus,
şi-n marea prăbuşire care-a urmat arzând,
mi s-a născut iubirea ca mugurul plăpând!
O, pentru câte haruri mi-ai dăruit de-atunci,
Ţi-aş da atâtea imnuri cât fir de iarbă-n lunci,
Ţi-aş da atâtea lacrimi câţi stropi pe-un cer senin,
dar numai doi ochi, Doamne, şi doi genunchi Ţi-nchin!
Traian Dorz
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu