un editorial de Eugen Tanasescu
„Nu există pădure fără uscături“. Este dictonul pe care
mulţi, uitând uneori de ei înşişi, îl rostesc referindu-se la Biserică, cu
precădere la slujitori. Întrebarea este: ce facem cu ele?
Nu ştiu câţi oameni ştiu că dictonul de mai sus are un
fundament biblic. Dar n-ar strica să afle. După Hristos, orice greşeală sau
păcat ne transformă în „uscătură“. Ba chiar Hristos afirmă, la un moment dat,
că EL, Cel Sfânt, este lemnul verde, iar cei lipsiţi de virtuţi sunt lemnul
uscat. Astfel, însăşi Scriptura confirmă dictonul preluat din natură.
Fără îndoială deci,
uscăturile există în Biserică. Fie că sunt din rândul mirenilor sau clericilor,
ele se comportă ca şi în natură: cu cât sunt mai uscate, cu atât trosnesc mai
tare şi ard mai repede. Teama de a ajunge în această stare a fost un bun instrument
de pocăinţă şi desăvârşire pentru sfinţi, care ziceau: uscătura sunt eu, lemnul verde îl ştie numai Dumnezeu.
Această atitudine
este şi baza unei relaţionări corecte la uscăturile existente. De regulă,
atunci când se întâmplă să îţi iasă în cale o uscătură, există tentaţia de a o
dispreţui şi a o condamna la punere pe focul osândirii. Numai că, creştineşte
vorbind, ar trebui să luăm în calcul trei chestiuni.
Prima face referire la uscăturile din ograda proprie. Pilda
cu paiul şi bârna este suficient de puternică pentru a ne păstra echilibrul şi
raţiunea.
A doua ţine de posibilitatea pocăinţei, a transformării
uscăturii în lemn verde. Încă din Vechiul Testament avem o imagine puternică
legată de aceasta: toiagul lui Aaron care a înverzit. Iar Hristos foloseşte o
imagine şi mai puternică: pietrele care se transformă în fii ai lui Avraam, fii
ai credinţei. Dar asta depinde numai şi numai de voinţa lemnului uscat.
A treia ţine de
teologia pedepsei în Biserică. Orice pedeapsă bisericească are în vedere două
ţinte: constatarea (cu durere) a unei deviaţii spirituale de la calea cea
dreaptă şi izolarea acesteia, pentru a nu prolifera. Paradoxal, spre deosebire
de natură, în Biserică uscăturile tind să prolifereze, să prindă lăstari la fel
de uscaţi.
De aceea, din toate
cele spuse până aici, înţelegem că pădurarii au o responsabilitate foarte mare.
Mai ales atunci când, în vreme de ispită, uscăturile tind să se înmulţească,
atât de tare, încât pot pune în pericol întreaga pădure. Aţi văzut, probabil,
destule relatări prin presă, cu păduri arzând din pricina uscăturilor.
Aşa că, meditând la Hristos, care spune dacă sarea se va
strica, cu ce se va săra?, mă întreb şi eu: Dacă lemnul uscat se crede verde,
unde se ajunge? Sau dacă pădurarul se va usca, ce se va întâmpla cu pădurea?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu