Şansa celui fără nici o şansă

Text – Ioan 5:1-9


Invențio
Șeful poliției din Bistrița și un frate căruia un bețiv i-a ucis fata pe trecerea de pietoni. "Puteţi să-i cereţi asta, asta asta", şi i-a prezentat Legea... "Nu cer nimic. Îl iert"
Ce șanse acordăm noi infractorilor, bolnavilor de metastază, gay-lor, lesbienelor, repetenților?
Hristos a mai acordat tuturor o șansă. Pentru El nici femeia cu 7 patimi, nici leprosul, nici femeia prinsă în adulter, nici tâlharul de pe cruce, nu au rămas fără șansă...

Dispozitio
Betesda era o scăldătoare, un bazin dreptunghiular de 17/4 m, locul unde se scăldau oile aduse jertfă la Templu. Până în 1888 era considerată legendă. Se găsea la câteva sute de metrii de Templu. Devenise un lazaret plin de bolnavi:, schiopi, ciungi, orbi, paralizați. Atenți la luciul apei. Ochii țintă. Erau stârniți de zvonul că un înger, o tulbură, apoi primul ce sare e vindecat.
Cam ciudat cum acționa îngerul: cobora din când în când, tulbura apa și vindeca numai o persoană! Pe cel mai rapid. Nu trebuia rugăciuni, credință, evlavie. Fără închinare, fără cântări, fără post, fără pocăință. Numai mușchi contau. Cel mai rapid. E drept, e corect?
Hristos nu lucrează așa. El nu se atinge de nimeni dacă a pus lumânări, tămâie, a dat bani pentru candelabre, a sărutat o icoană, a cântat în cor, a predicat chiar.
La scăldătoarea Betesda era un om bolnav de 38 de ani. Slăbănog/paralizat. În fiecare dimineață se târa să ajungă acolo. Și seara, pleca cu ochii în lacrimi. Și azi tot așa rămân. Ca și ieri, ca și săptămâna trecută, ca și anul trecut. Nici o schimbare. De ani de zile aștept o minune cu mine! Nimic! Am văzut atăția vindecați. Numai eu nu mă pot coborî în apă. Era trist (Feroviaru și Sefora, cântări la 7,30 dimineața. Fără nici o șansă! N-am pe nimeni Doamne. Sunt singur!

1. Șansa de a nu fi singur
Cum să fi singur la Betesda, că-s o mulțime de oameni aici? Sunt sute de bolnavi, familile lor, sunt zeci de mii de evrei la Templu. Cum să fi singur? Da, ei trec pe lângă mine, mă privesc curioși. Dar, atât.
Paradoxul societății noastre – cât mai mulți și cât mai singuri. Suntem 7 miliarde oameni, dar tot singuri. Atîția copii singuri, bătrâni singuri, soț sau soții singure. Cu lacrimi sărate pe obraji. A reușit Satan să ne izoleze. Avem o casă, apartament, dar nu mai avem o familie. De multe ori administrăm numai patrimonii (Ianovici), dar bogățiil constau în numărul de prieteni.
Se uită oamenii la noi și cred că-i înțelegem. Dar n-avem timp să-i întrebăm ce-i doare, ce-i frământă. Și nici măcar să-i privim. Au făcut soțiile noastre riduri pe față. Și nu le vedem. Au părinții noștrii părul alb. Și nu-l vedem. Știți de ce? Nu din nepăsare numai, ci nu mai avem milă.
Apropos, Betesda=casa milei. Era milă acolo? Era har la Betesda? De unde? Atâta concurență, cum rar ți-e dat să vezi. ”Problema mea e cea mai acută!” O societate egoistă. Cine intră primul. Restul, n-avem milă! Iubiților esența bisericii este Mila. Când lipsește, Dumnezeu o raduce. Știți ce verset biblic am dori să ni se palice la judecată? Mila! Dar n-o primești, dacă aici n-ai știut s-o oferi!
Betesda=bet cesdah=casa îndurării. Era îndurare acolo? Se îndurau unii de alții? Nici vorbă.
Betesda=casa căldurii sufletești. Simțea slăbănogul cu orbii, cu șchiopii, cu cei cu ciroză? Dar lumea de acolo cu el?

Nimeni Doamne, nimeni nu este cu mine! E plin Ierusalimul, tărgul, piețele, Templulu lui Iehova. Dar eu sunt singur! Vin dimineața târâș de acasă. Plec tot târâș, pe coate. Sunt flămând, zdrențuit. Sunt sărac, dar singurătatea e cea mai amară!
Trăim și-n 2012, tot un lazaret spiritual. Oamnei plini de păcate, bolnavi. Toți așteaptă să vină cineva. Așteaptă un semn de milă, de binecuvântare, o mână pe umăr, căldură sufletească, îndurare! Asta așteaptă biserica de la credincioși!
Dumneata, eu, ce așteptăm? Primăria, un loz de 100000 euro, un înger?
Am ajuns să fim nepăsători de cei de lângă noi. Au căzut între tâlhari, și noi trecem mai departe. Dar slavă Domnului că e Hristos...

Într-o zi... Praznic mare. Sărbătoare la Templu. Și-n spatele Templului durere! Unii sărbătoreau, alții sufereau. Hristos unde s-a dus? Biserica unde se duce azi? Sărbătorește. Și deprimații.
"Eu știu ce-seamnă să fi singur"! - zice Hristos. Om al durerii și obișnuit cu suferința. De câte ori se înopta, oamenii plecau acasă, vindecați, sătui de pește și pâine, și nimeni nu m-a chemat sub acoperișul lui să mă odihnesc. Nimeni nu mi-a oferit o pernă. Până și vulpile aveau o vizuină! Nimeni nu mi-a oferit o plăcintă caldă, o pâine. Nici picioarele nu mi le-a spălat de praf.

În Ghetsimani, Isus a ridicat capul spre Cer. Și Cerul a rămas mut. Și-a rotit privirea spre prieteni. Și ei nu l-au sprijinit. Era singur. A urmat depresia? Nu! S-a prăbușit cu fruntea în țărână! Și-a strigat cu lacrimi ca de sânge!
Singurătatea, adică durerea de-a nu fi înțeles de cei din jur, nu-i altceva decât prilejul de a-ți pleca fața în țărână. Omul ce se poate smeri, frânge, coborî de la înălâimea unor așteptări în țărână – e omul binecuvântat!
Eu știu ce e singurătatea, spune Hristos. Am stat singur în Ghetsimani, am stat singur la Golgota, am stat singur într-un mormânt. Dar voi, voi nu veți mai fi niciodată singuri! ”Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului” (Matei 28:20).
Hristos ne dă șansa să fie cineva lângă noi!
Ilustraţie: Gigi, Isus e aici!

2. Șansa de a te ridica
Pe poarta oilor a intrat Mielul/Hristos. Dacă în Templu era sărbătoare, lui Dumnezeu i-a plăcut să coboare între suferinzi! Dacă în cer e bucurie, Dumnezeu coboară pe pământ, între păcătoși, între înlăcrimați. ”Îi place să locuiască în întuneric” – zice Solomon. El vine lângă cel bolnav, lângă cel mai nenorocit dintre toți... De 38 de ani suferea. De 38 de ani visele sale erau spulberate. Dar omul acesta de 38 de ani se ruga! Știți de unde știu? Păi în vers. 6, Biblia scrie: ”Isus știa că e bolnav de multă vreme”.

Știe Hristos totul despre mine, d-ta. Știe și ce-ai mâncat azi, și acum un an. Știe lacrimile amare. Știe că ai umblat pe Internet, că trântești ușa în nas părinților, cum îți tratezi soția, copiii. Știe cât citești, postești, cât te rogi, cât bagi mâna în buzunar, cât minți, cât bârfești, cât ești de rău! Știe cu ce scop ai venit aici! Totul știe! Și pentru că știe, e prezent! Știți ce-mi place, că Hristos îl caută pe slăbănog. Pe pământul acesta Hristos ne-a tot căutat, și ne caută. Bate, bate, bate... ”Dacă mă primești, cinez cu tine” –zice Mâtuitorul.

”Vrei să te faci sănătos?”. Ce vorbă e asta? Mănânci calule ovăz? Dar slăbănogul răspunde: ”N-am pe nimeni Doamne. Nu e nimeni care să mă arunce–n scăldătoare. Toți de aici ei însuși sunt bolnavi și vor să fie vindecați. N-am pile la poliția Templului, nici printre soldați, n-am rude sănătoase, nici mamă, nici tată, nici frați din sinagogă”.
Hristos nu-i zice: ”Vrei să te arunc eu în apă?”. Nu. Ci îi poruncește: ”Scoală-te, ridică-ți patul și umblă!”. Cum adică Isuse, fără să mă arunci în scăldătoare? Fără lumânări, fără pomeni, fără să pun bani la biserică, pomelnice, fără să fac eu niște mătănii, niște canoane, niște fapte bune, ceva?
Da. Simplu. Tu trebuie decât să te ridici de unde ești! Ridică-ți patul dacă vrei să umblii! Distruge-l. Renunță la păcat, la legăturile vechi.

Trăiești într-o lume de păcat: ai nevoie de schimbare. Dar nu educația, nu cărșile, nu universitățile fac oamenii mai buni. Și nici religia. De multe ori s-a tras cu pușca în Numele lui Dumnezeu!

3. Şansa unei vieţi noi
Acum du-te şi să nu mai păcătuieşti!
Pocăința nu-i schimbarea bisericii, ci a vieții!
(va urma)