Toamna, îmbrăcată-n aur și cu părul său roșcat,
A trecut pe lângă
mine, m-a privit și a plecat.
Avea ochii plini de
ploaie, și un zâmbet dulce-amar,
Iar la gât purta o
salbă, cu pietre de chihlimbar.
Îi cădeau din
geantă frunze,... una, două, sute, mii,
Roșii, galbene,
pestrițe, frunze verzi și ruginii.
Am privit-o cu
mirare și-am strigat în urma sa,
-„Vă cad frunzele
din geantă!”... Însă ei nu îi păsa.
"Ce
nechibzuită-i toamna!" M-am gândit în sinea mea,
"Își aruncă-n
vânt averea, bucură-se, cine-o vrea!"
„E bogată, își
permite!”, am zis eu printre suspine,
Fără să observ că toamna,
era la un pas de mine.
Dânsa m-a luat de
mână și a pus o frunză-n ea.
„Ține minte, frunza
asta-i ultima din geanta mea”.
Dup-o clipă de
tăcere, Toamna a adăugat:
-Nu-i bogat cel care
are. Cel ce dă - este bogat.
Elena Baciu-Mihailov
Superb!
RăspundețiȘtergere