Stă cuvioasă, tristă, pustie și bătrână,
Și prin ferestre sparte, prin uși țiuie vântul –
Se pare că vrăjește și că-i auzi cuvântul –
Năuntrul ei pe stâlpii-i, pereți, iconostas
Abia conture triste și umbre au rămas;
Și prin ferestre sparte, prin uși țiuie vântul –
Se pare că vrăjește și că-i auzi cuvântul –
Năuntrul ei pe stâlpii-i, pereți, iconostas
Abia conture triste și umbre au rămas;
Drept preot toarce-un greier un gând fin
și obscur
Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur.
...
Credința zugrăvește icoanele-n biserici –
Și-n suflete-mi pusese poveștile-i
feerici,
Dar de-ale vieții valuri, de al furtunii
pas
Abia conture triste și umbre au rămas.
În van mai caut lumea-mi în obositul
creier,
Căci răgușit, tomnatec, vrăjește trist un
greier,
Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi țiu
Ea bate ca și cariul încet într-un sicriu.
Și când gândesc la viața-mi, îmi pare că
ea cură
Încet, repovestită de o străină gură.
Ca și când n-ar fi viața-mi, ca și când
n-aș fi fost
Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de
rost
De-mi țin la el urechea – și râd de
câte-ascult
Ca de dureri străine?... Parc-am murit de
mult.
Mihai Eminescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu