La un moment
dat, împărţind hrana printre ei, văd o păpuşă în braţele unei fetiţe de vreo patru
ani. O recunosc. Era una dintre păpuşile pe care Eden, fetiţa mea de cinci ani,
mi-o pusese în geantă ca să o donez unor copii de refugiaţi. Probabil că cei de
la Misiunea Remar, organizaţia sub umbrela căreia noi am lucrat, distribuind
haine, încălţăminte şi accesorii, au dat această păpuşă fetiţei. L-am rugat pe
tatăl ei să-mi dea voie să-mi fac o fotografie cu ea, ca să i-o trimit lui Eden
să se bucure şi să se poată ruga pentru fetiţă. Tatăl, surprins, a început un
dialog cu mine, stâlcind cuvintele în limba engleză. Erau irakieni, evadaţi de
sub teroarea ISIS, care i-a persecutat şi a ucis câţiva membri ai familiei lor.
Se aflau pe drum de 16 zile, părinţii, patru copii şi bunicii. S-au mirat că
suntem din România, iar când le-am spus că suntem dintr-o biserică… au amuţit.
M-au întrebat: „Voi, creştinii, ne ajutaţi pe noi, musulmanii? Fraţii noş-tri
musulmani ne omoară, şi voi ne ajutaţi?” Ce IMG_2023întrebare!… Acela a fost
momentul în care Isus, prin noi, a început să Se întrupeze între ei. L-am simţit.
De aceea, la finalul discuţiei noastre, i-am întrebat dacă îmi permit să mă rog
pentru ei. Au acceptat. Ne-am aşezat în cerc, în acel cort plin de musulmani,
şi am chemat prezenţa Domnului peste familia lor. Şi El a venit. De unde ştiu?
După ce mi-am terminat rugăciunea, am plecat să îi ajut pe alţii, dar fetiţa
lor de nouă ani, care vorbea bine engleza, a fugit după mine şi m-a tras de
mânecă. Mirat, m-am întors, iar ea mi-a spus: „My father is crying!”… („Tatăl
meu plânge!”…). La care am ştiut că Cel ce S-a întrupat, S-a întrupat şi pentru
ei, pentru refugiaţi, pentru musulmani. Mi-a venit în minte acel verset din
Ioan 13: „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi
avea dragoste unii pentru alţii.” Atunci, am înţeles că într-adevăr, cea mai
mare dintre ele este dragostea, mai mare chiar şi decât credinţa. Şi am înţeles
acest lucru nu doar eu, ci toţi cei zece membri ai echipei Harvest, care au
fost împreună cu mine.
În drum spre
România eram atât de marcaţi, încât fiecare dintre noi ne-am luat un
angajament: să ne întoarcem la ei cât mai curând. Până la sosirea în Arad,
şapte dintre membrii echipei îşi programaseră deja întoarcerea în următoarele
patru zile, pe data de 26 decembrie, gândindu-se să ia cu ei şi alţi credincioşi.
Am anunţat şi în biserică, astfel că în momentul de faţă avem pregătite câteva
grupuri, care vor să-L ducă pe Hristos refugiaţilor musulmani. Unii ne-au
întrebat: „De unde ştiţi că nu hrăniţi terorişti, oameni care ne vor răul?”
Este adevărat, noi nu ştim acest lucru, dar ceea ce ştim este că fiecare va
răspunde în faţa lui Dumnezeu. Ei, pentru gândurile lor, noi, pentru faptele
noastre. Însă, dacă este să îl hrănesc pe vrăjmaşul meu, oare nu împlinesc prin
aceasta chiar voia Domnului, care mi-a cerut să-mi iubesc vrăjmaşii, să le dau
pâine, să mă îngrijesc de ei? Ce posibilitate extraordinară de a-L reprezenta
pe Hristos între ei, oferind credinţa prin intermediul dragostei şi având
ocazia unică de-a interacţiona cu mii de musulmani, în fiecare zi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu