Bucurie pierdută

Ion şi Maria se întorc de la biserică.
- Ioane, ai văzut ce predică slabă a avut păstorul nostru?
- Nu dragă, n-am observat.
Maria continuă:
- Ioane, ai observat că azi corul a cântat fără viaţă?
- Nu Marie, n-am observat.
Femeia continuă neabătută:
- Oricum, nu se poate să nu fi observat cuplul acela tânăr cum erau îmbrăcaţi, nici copilul care s-a foit toată adunarea în faţa noastră, şi nici pălăria cea nouă a soţiei diaconului!
- Îmi pare rău dragă, dar sincer nimic din toate astea nu am observat!
Maria către Ion, dezgustată:
- Şti ceva bărbate, nici nu ştiu de ce mai mergi la biserică!

Ca şi femeia de mai sus, o mulţime de credincioşi ies de la biserică mofturoşi. Cu aere acre şi cu faţa ca lama de brici, în drum spre casă ei în loc să radieze bucurie lasă dâre de fum. Dacă te uiţi bine la dânşii, nu zici că vin de la Altar, ci parcă-s ieşiţi din abatoare.

Ei sunt un fel de fratele fiului risipitor, care, deşi nu plecase niciodată de lângă tatăl său, nu experimentase nici o clipă bucuria de a fi împreună. De ce-o pierduse? Din cel puţin trei motive: nu avea acelaşi gând ca tatăl, nu-şi mai cunoştea identitatea / nu mai ştia cine este, şi nu căuta răsplata, ci o plată imediată!

Fericirea este un sentiment, dar bucuria este o alegere. Alegând să fim guvernaţi de sentimente şi nu de bucuria întâlnirii cu Hristos, edident că nu mai ştim de ce mergem la biserică!