Fundaţia CIREŞARII

luni, 16 ianuarie 2017

Sfaturi pentru predicatori *(și pentru lideri) (22)

1. Fii înainte să le ceri lor să fie. 
„Așa cum doriți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel!” (Luca 6:31 NTR).

2. Respectă-i cu modestie. 
„Nu faceți nimic din ambiție egoistă, nici din slavă deșartă, ci, în smerenie, să-i considerați pe alții mai presus decât pe voi înșivă.” (Filipeni 2:3 NTR)

3. Protejează-ți și trateză-ți inima. 
 „Păzește-ți inima cu toată atenția, căci din ea ies izvoarele vieții!” (Proverbe 4:23 NTR)

4. Identifică și califică lideri. 
„Caută oameni destoinici din tot poporul, care se tem de Dumnezeu, oameni de încredere, care urăsc câștigul nedrept și pune-i peste popor drept conducători peste o mie, peste o sută, peste cincizeci și peste zece.” (Exodul 18:21 NTR)

Luigi Mitoi – Suferința. Este în același timp o realitate, o problemă și o taină.

Suferința a fost și rămâne una dintre cele mai greu de explicat experiențe umane. Ea este în același timp o realitate, o problemă și o taină. Este o realitate pentru că nimeni nu o poate evita, este o problemă pentru că nu o putem rezolva și este o taină pentru că nimeni nu o poate explica. Suferința este o realitate pe care, dacă putem, avem dreptul să o evităm; este o problemă pe care, dacă putem, avem dreptul să o rezolvăm; și este o taină pe care, dacă putem, avem dreptul să o explicăm.
Suferința este o problemă reală, nimeni nu o poate contesta. Oamenii fug de suferință și suferința fuge după oameni. Suferința este o problemă universală, nimeni nu scapă de ea. Suferința este o problemă complexă. Ea poate fi de natură emoțională, intelectuală, fizică și spirituală. Suferința emoțională este o adâncă durere afectivă, cea intelectuală fiind o durere chinuitoare la nivelul gândurilor. Suferința fizică frânge trupul, iar cea spirituală apasă dureros cugetul, conștiința. Suferința naște întrebări și de cele mai multe ori ascunde răspunsurile.

Vladimir Pustan | Rețetă pentru creșterea spirituală

video by Ciresarii TV | 15 ianuarie 2017

sâmbătă, 14 ianuarie 2017

Între psiholog și Hristos - de Nicolae Geantă

Două liceence, citeau curioase deunăzi Cool Girls. O revistă a generaţiei emoticon. Surprinse de povestea unei puştoaice, cititoarele de 19 ani m-au întrebat ce soluţia aş avea eu pentru cazul lui Andy, care se plânge redacţiei de disperarea sa: „Am 13 ani..., toată lumea mă vede Emo, părinţii mei divorţaţi nu mă înţeleg, prietenul m-a părăsit... Aş vrea să mă sinucid şi să scap de viaţă... de câteva ori am încercat... Ce mă sfătuiţi?”. Desprinsă parcă din pânzele lui Dali, psihologul de serviciu a sfătuit-o să privească dincolo de probleme..., să gestioneze disperarea..., să-şi schimbe hainele negre..., să se uite adânc în interiorul ei pentru resurse. „Urmăreşte un film, scrie poezii, citeaşte o carte, fă sport... Dacă nu te place nimeni, încearcă să-ţi faci prieten un animăluţ: un câine, o pisică...”(!!!). Şocant răspuns. Benefic, ca o frecţie la piciorul de lemn, ca parfumul pentru statui, ca un slide cu răsărit pentru orbi. Ori ca un telefon cu dulcegării pe fir pentru surzi. Nimic care să o ajute pe Andy.

vineri, 13 ianuarie 2017

Mică anatomie a durerii – Nicolae Geantă

Era prima zi de școală după vacanța de Crăciun. Prima oră. Cu clasa XII-a. 12 ianuarie 2003, ora 8,30. Am simțit că m-a lovit o săgeată în inimă. Că mi s-a rupt ceva. Respirația mi s-a tăiat. Cheful s-a dizolvat. Picioarele mi-au devenit plastilină. ”Mă simt rău, le-am spus copiilor, rămâneți aici și nu faceți gălăgie”. Am ajuns în cancelarie unde am stat pe o canapea. 40 de minute nu am vorbit cu nimeni. Mă întideam în toate părțile încercând să deșurubez junghiul din piept. Apoi m-am ridicat. Dar nu m-au lăsat picioarele... Alarmare. Directorul m-a dus cu mașina direct în spital. Furtune. Radiogarfii. Perfuzii... Ani de durere!

În ziua aceea, nici după, nu mi-a spus nimeni că am făcut un preinfarct. Nici un medic măcar. Dar eu am știut... Soția m-a încurajat dumnezeiește. Trei ani jumătate am avut o presiune în piept. Oboseli, amețeli, disconfort. Insomnie. Mă înecam în somn. Trei ani nu puteam adormi decât în șezut. Iar gândurile? Tsunami devastator. Mă chinuia Satana în fiecare noapte. ”Nu te aude Dumnezeu!”. Calmul creștin mi se transformase în haos. Plângeam lângă patul copiilor. Iar ei dormeau liniștiți. Mă vedeam în coșciug. Autohipnoză. Mă așezam în genunchi. Și mă certam cu Hristos... ”De ce să sufăr?”, ”Cu ce ți-am greșit?”, ”Sunt încă prea tânăr”, ”De ce-ai îngăduit să mă abandoneze mama?”, ”De ce-ai promis că vei fi cu mine?”... La fel ca CS Lewis am început să-I strig lui Dumnezeu nu îi pasă de grupul Său exclusivit.

Cât costă un avort? - de Vladimir Pustan

80 de lei la Spitalul Municipal din Timișoara. Cam tot atât la Beiuș, dar acum cu strâmtorarea asta financiară merge și la 50 de lei. O ciorbă, un șnițel și un pahar de suc sau trei pachete de țigări sau 10 cafele. Atât e prețul unei vieți în România. Și nu toate femeile ce fac avort se aleg cu o depresie sau cu un sentiment de vinovăție.

Sfântul Augustin zicea că pruncii nebotezați merg în iad iar raportul sexual e păcătos în familie dacă nu duce la procreere.

Ce ne facem atunci cu 23 milioane de copii uciși în ultimii 50 de ani în România? Pe ei cine i-a botezat cu botezul morții?

Realizăm oare că suntem sub blestem național, realizăm oare că biserica e incredibil de tăcută și că ar trebui să ne agităm mai mult în raport cu această problemă decât am făcut-o în cazul căsătoriilor homosexuale?

Nichita Stănescu scria între 2 pahare de vodcă: ”Tristețea mea aude nenăscuții câini pe nenăscuții oameni cum îi latră”.

Dar câinii nu fac avort…


V l a d i m i r _ P u s t a n

Poate nu s-au prăbușit de tot...

Un risipitor se droghează și nu poate renunța. Se lasă și o ia de la capăt. O risipitoare a ieșit din închisoare, s-a botezat, apoi a intrat iar pe autostrada păcatului. O femeie a jurat credință după un accident ce-a pus-o în cârje, apoi când s-a ridicat pe picioare a aruncat pe Dumnezeu la coș. Un frate țigan (ajuns în Franța) mărturisea: ”I-am promis lui Hristos că dacă scap de închisoare îi slujesc. Dar când am fost liber i-am strigat în nas: te-am păcălit Doamne!”

”De ce nu se potolesc oamenii ăștia?”, m-a întrebat Marian Mocanu care consilia un tânăr ce nu scăpa de vicii. ”Poate că nu au căzut de tot”. Și, le-am explicat filosofia că viața e ca toboganul: ”Când alunecăm ne ducem până jos. Acolo ne trezim. Dar nu toți!”.

Când cei răi alunecă se prăbușesc. Dar neprihăniții dacă pică în tobogan, jos sunt prinși de Dumnezeu în brațe!

Nicolae.Geantă