„Cel neprihănit se îndură de vite, dar inima celui rău
este fără milă!” (Proverbele 12:10)
Supărat de mica pagubă produsă, am luat un bici și am plesnit
o vițelușă. Ea s-a retras într-un colt de unde nu mai avea cum să fugă. Și nici
atât cum să se apere! A lăsat capul în pământ, apoi și-a pregătit spinarea să
încaseze lovituri. Fără să scoată un scrâșnet. (Când nu te poți apăra trebuie
să te pregătești să înduri răul până trece!) După a treia lovitură m-a
dezarmat! M-au podidit lacrimile! (Când realizează că fac rău păcătoșii se
căiesc și plâng). Imediat mi-a trecut pe scrolul conștiinței un verset din
Scripturi: „Cel neprihănit se îndură de vite!” Iar cugetul mă condamna: „De ce
ești încă rău?”
M-am oprit și m-am gândit de ce mai sunt rău? De ce uneori
sunt cel ce nu vreau să fiu? De ce neprihăniții uneori nu au milă? Îndurare. Traducerea
Fidela spune că „îndurările blânde ale celor stricați sunt crude!” Cum adică să
fii blând dar crud? Bun dar toxic… Stricat.
Am răscolit prin inimă și am găsit molii de răutate! Apoi am
strigat ca Pavel „Cine mă va scăpa de acest trup de moarte?” „De ce, după ce mă
port de 99 ori cu blândețe, a o suta oară „măruntaile sunt crude?”, ca să citez
Biblia catolică?
„Răutatea începe acolo unde sfârșește omenia”, scria Victor
Hugo. Și când se sfârșește omenia ce devenim? Nu cumva demoni? Când practicăm
răul facem slujba vrăjmașului!
Privirea aceea blândă, tăcerea și spinarea arcuită ce se
pregătea pentru pedepsă m-a trezit ca după un duș foarte rece. Și-am constatat
ceva: inima mea nu era totuși fără milă! Pulsa sânge, dar și lacrimi. Lacrimile
m-au ajutat să cuget. Cogito, ergo sum! Cine cugetă înseamnă că
trăiește. Conștiința în el nu a murit. Conștiința e jandarmul lui Dumnezeu în
oameni. Mulțumim Doamne că ai lăsat-o inclusiv în păcătoși! Altfel n-ar putea
deveni niciodată neprihăniți!
Străduiți-vă să nu faceți răul! Dar dacă l-ați făcut (accidental
ori voit) nu rămâneți îmbrăcați cu zdrențele sale! Răutatea omului e ca un laț
ce se strange în jurul gâtului. Sugrumă…
Nicolae.Geantă