youtube

vineri, 22 iulie 2022

Jurnal de Wales (1) - de Nicolae.Geantă

Ziua I. Să pleci cu avionul zilele acestea în călătorie e mai mult decât o aventură. Nu una a fricii de înălțime ori teama că va fi doborât de rachete, drone sau teroriști, ci de faptul că nu știi dacă decolează până seara, e anulat sau îți poți recupera bagajele la aterizare! E ca un zbor spre… necunoscut! Europa fierbe la acest capitol. Și totuși Otopeniul e locul 3 pe continent la siguranță. Dar Londra? E la polul opus. Uimitor că și eu și Sefora am plecat “in time”, am ajuns “in time”, dar am așteptat bagajul aproape cât zborul! Ca să se adeverească probabil că “de ce te temi de aceea nu scapi!” Când am aterizat am dat nas în nas cu temperaturile tropicale. Da, la Londra, în climat oceanic, temperaturile au urcat la 40 de grade Celsius. Zilele trecute a fost polul fierbințelii pe glob! Și când e torid la Londra panica e generală: se închid magazine și școli, se restricționează circulația, se cumpără toate aparatele de aer condiționat sau toată apa din galantare(le aeroportului)! “Damage” total ar zice englezii. Totul e ok în UK dar când fierbe termometrul ori ninge debusolarea nu are cuvânt echivalent în dicționar. (Mai ales când e un praf de zăpadă! Cred că englezii se tem și dacă vara dai cu var pe asfalt).

În Luton ne-a așteptat David, pastorul Maranatei din Bristol. Dar la prânz pe M25 (ringul de la Greater London), și mai ales vinerea e mai lejer să fii melc! Te strecori mai lesne printre milioanele de magaoaie fierbinți ale străzii. Așa că am ajuns la el acasă după 9 ore de drum! Extenuat. Ud. Mai ales că nu a mers aerul condiționat la microbuz. Iar în câteva minute a trebuit să fim în biserică. Pentru că atunci când merg în diaspora nu o fac pentru holiday (cum mă felicită “virtual” câte unii prieteni). Ci pentru lărgirea Împărăției lui Hristos! Vineri seara la Bristol a fost evanghelizare. Am predicat despre “Nu coborî în Moab!”. Despre Naomi și Rut. Pentru că Moabul are pâine dar nu are altare! Pentru că e suficient un pas în Moab să ieși din Împărăția lui Dumnezeu. Pentru că Moabul îți dă cu un deget și îți ia cu două mâini. Adică îți pierzi totul. Dar slavă Domnului că te poți întoarce din Moab. Precizez: nu toți se întorc! Iar când te întorci acasă Răscumpărătorul plătește! Asta pentru că Rut trebuia să fie bunica regelui David. Și strămoașa Mântuitorului Isus! Chiar așa, tu ești aventurat în Moab? Adică ai trecut linia dincolo de ceea ce îngăduie Dumnezeu? De legi sfinte, de morală, de iubire? Fugi cât mai este timp. Și nu te culca pe ureche că nu ți se poate întâmpla ție! În cimitire sunt mai multe blăni de miei decât de oi!

După predică a trebuit să mergem în Cwmbrân, un orășel mic din Wales. Din Țara Galilor. La Paula și Ionuț. Unde am ajuns la miezul nopții! Odată cu mareea ce a inundat strâmtoarea Bristol și fluviul Severn. Am adormit ca in armată: la foc de chibrit. Chiar dacă începuse să mă doară un dinte și urechea dreaptă. De la curentul din microbuz!

Ziua II. Sâmbătă dimineață ne-au trezit fetițele. Bechy, Sofia și Naomi sunt niște îngerași întrupați. A trebuit vreme de o oră să le arăt 100 de foto cu animale! Apoi s-au hotărât la unison: „mergem cu tine în România!” Nu știu de ce, dar toți copiii din diaspora văd în România un continuu relax. Un parc uriaș. De distracții gratuite. Apoi am ieșit puțin la plimbare. Am trecut printr-o pădure neîngrijită. În UK niciun copac doborât, uscat, putred sau crescut strâmb nu e îndepărtat. E lăsat așa, ca în sălbăticie. De aceea în zona orașelor pădurile sunt urâte. Ca niște babe nepieptănate și pline de riduri. Din pădure am ieșit pe un deal. În grădina unui liceu. Am remarcat terenurile de sport. Un teren de rugby, pe iarbă. Un teren de atletism, pe iarbă. Un teren de fotbal, pe iarbă. Un teren de baschet, pe iarbă. Un teren uriaș artificial, cu gumă pe jos, pentru fotbal, handbal, baschet, tenis, volei. Cinci într-unul! Și un bazin acoperit de înot. Ce mai încoa' și-ncolo, o adevărată bază sportivă! Era sâmbătă și copiii veneau la orele înot. Ne mai mirăm de ce englezii sunt sănătoși, au sportivi de performanță în toate domeniile, sunt cap și nu coadă. Păi la noi cu o oră de sport pe săptămână, și aceea în clasa de curs, ce competitivitate să ai?

Am vizitat și o biserică. Metodistă. Programul pe ușă e doar duminica de la 10,45. O oră și un sfert. Se mai adună în timpul săptămânii la rugăciune. Numai bătrânii și arareori vreun adolescent. În restul săptămânii se închiriază sala și se fac diferite sporturi, petreceri ori activități culturale. Ferească-ne Dumnezeu pe români! Cum aducă să închiriezi să joci bowling în biserică? Poate că ar trebui să va zic că Țara Galilor a luat-o tare la vale cu creștinismul. În urmă cu 20 de ani acesta reprezenta 71%. La recensământul oficial din 2011 numai 56% dintre galezi mai erau creștini, iar între 2010-2015 au închis peste 40 de biserici pe an. Astfel că acum 6 ani creștinii reprezentau numai 46%! Iar non-religioși au ajuns aproape jumătate (49%). Singura revigorare este în mișcarea penticostală. Dar acolo predomină emigranții. Din Africa și din România! Bravo români. E vremea să înălțăm steagul lui Dumnezeu printre străini! Străini de noi și mai ales de Tatăl. V-ați gândit vreodată că suntem responsabili?

După amiază am mers cu Emanuel, David și Sefora în Cardiff. Capitala galeză de 600.000 de locuitori. Plină de lume pestriță: galezi, englezi, africani, indieni, asiatici cu ochii oblici, români și alți europeni. Cardifful e ca un aeroport în aer liber. Plin de pub-uri, restaurante și zone de entertainment. (Dar și de locuri de muncă). Orașul nu mai e capitala mondială a cărbunelui (ca în secolul 19), căci mineritul în UK s-a închis de mult. Zic distinșii că din cauza poluării. Au rămas doar importurile. Nu că britanicii nu ar avea cărbuni. Dar îl “conservă”. Azi, semi-metropola galeză care reprezintă 40 % din economia Wales-ului e orașul “gulerelor albe” (finanțe, mass-media / BBC, turism sau alte servicii). Se câștigă bine, se trăiește bine, iar chiriile și bill-urile/facturile sunt mai mici decât în Anglia. Și casele mai mari, mai spațioase, mai solide. Însă partea care m-a șocat în Cardiff e dezmățul. Nu am văzut in viața mea atâta destrăbălare. Atâta diversitate păcătoasă. Bate lejer chiar și Londra. Pe străzi decența e rara avis. Tatuaje, vopsele, haine tăiate, decolteuri și sutiene la vedere, creste, chelii, bărbi, lanțuri, piercing, muzică, hărmălaie. Un bâlci al deșertăciunilor! Prin urmare Cardiff a ajuns capitala diversității britanice. Adică a elghebetismului. Da, homosexualii numai anul acesta au avut aici mai multe pride-uri. Și vor mai avea cel mai mare marș al diversității din UK. În timp ce eram în fața castelului Caerdidd, Emanuel, David și Sefora au pus instinctiv mâna la ochi! La câțiva metrii de noi era un marș al celor în pielea goală. Dezbrăcați complet dar pe… biciclete! Femei ce-și expuneau nurii și celulitele fără jenă. Bărbați nud dar cu bretele. Slabi, grași, bronzați sau ca telemeaua. Cu pălării, șepci multicolore, ochelari de soare (da, nud cu ochelari fumurii!) și bocanci. Ori teniși, adidas și ciorapi sau sandale. (Ne)vestimentație de prost gust. Nerușinare. Lipsă de obraz. De fapt, obraji au toți, dar sunt atât de groși încât poți să faci lejer o pereche de bocanci. “Diverșii” salutau prin semne: cu degetul, cu două degete, sau cu trei (semnul acela de salut drăcesc), și zbierat că vor “libertate”! Păi mai liberi de atât, cu organele genitale scoase la tarabă, ce mai doresc? Să-și arate rinichii? Interesant este că Gașca de gura cască îi ovaționat! Și ei treceau cu bicicletele și despuiați prin mulțime ca o gardă imperială ce intră triumfătoare în capitală după un război câștigat. Numai că ăștia păreau o gardă de satane obraznice. Care nu au câștigat nicio luptă! Nici măcar cu ei. Sunt robii propriilor lor vicii! Între timp în mulțime un grup de africani de culoare (hall) dădeau broșuri, cântau, evanghelizau în stradă, se rugau pentru oameni! Cinste lor! Au ajuns negrii mai morali decât albii! Când m-am apropiat de ei și au aflat ca sunt pastor m-au strâns în brațe ca la rugby! „O, frate din România! Avem mulți prieteni din România! Ați făcut o treabă faină cu ucrainenii! We pray for you!” Ați auzit, africanii evanghelici se roagă pentru români. Niște negrii mă îmbrățișează pe stradă în Cardiff pentru că sunt pastor evanghelist și niște români nu mă primesc a doua zi la biserica lor pentru că aș purta barbă! Ori că sunt pustanist! Domnul să nu le țină în seamă gogomănia! M-am bucurat pentru africani! Ieșiseră cu copiii chiar la evanghelizare. În schimb albi predicând pe stradă nu am văzut niciunul. Oare Hristos nu mai are soldați printre albi? Și mă mai întreb ceva: unde au fost românii? Mai ales cei sfinți care nu te acceptă cu… barbă!

Uimitor este că în ziua cu pride-urile de gay (pe 16 Iulie au fost 14 parade în toată Marea Britanie) în Londra, renumitul american Franklin Graham a avut o mega-evanghelizare. Turneul „God Loves You”. La sala Excel London unde au venit 7600 de inși. Franklin le-a amintit londonezilor (chiar așa, în Londra numai 44% din populație mai este creștină!) că Dumnezeu își amintește tot ce faci: își amintește gândurile tale, își amintește păcatele tale. Dar, când îl primești pe Hristos, păcatele îți vor fi șterse! Evanghelistul american a fost oprit de britanici să evanghelizeze anul trecut în UK. Pentru convingerile sale care nu susțin gay-ii. De pe scenă, Franklin a amintit sâmbătă seara în Londra: „și totuși sunt adeptul căsătoriilor doar dintre un bărbat și-o femeie!” Iată că Adevărul a învins. Așa cum zicea și CeCe Winars: „Câți dintre voi știu că Dumnezeu n-a pierdut niciodată? Și câți dintre voi știu că nu va pierde niciodată!” Da prieteni, Dumnezeu nu va fii niciodată învins!

După ce am vizitat puțin Cardifful, cu un gust amar însă, am ajuns în mare viteză și la Bristol. Unde a fost seară de tineret. Chiar dacă luna iulie este de concedii, când diaspora se întoarce „acasă” ori pleacă în vacanță, la biserică au venit acei care au trebuit. Le-am vorbit despre „Lupta de a rămâne om”. Chiar așa de ce ne spune Biblia să fim oameni? Că unui câine nu îi spune nimeni să fie câine. Nici unei oi să fie oaie. „Luptă să rămâi om atunci când te atacă Goliat”, „Luptă să păstrezi ionatanii atunci când viața te desparte”, „Luptă să nu dezertezi atunci când te încolțește saulii”, „Luptă să dăruiești mefioboșetilor atunci când le ai pe toate!”. Seara a fost splendidă. Dumnezeu a coborât printre noi. Am plâns cu toții în Bristol și am văzut Cerul. La Londra Franklin și auditoriul său au simțit și ei Cerul. La Cardiff însă sâmbătă unii au văzut… iadul. Pentru că viața asta e prieteni: o luptă între a atrage oamenii spre Rai și a-i feri de iad! Dar și invers…

Seara, târziu de tot, am ajuns cu Emanuel, Cristi și un grup de tinere pe pod suspendat din Bristol. În Clifton, cartierul de bogătași ai orașului. Podul Suspendat, care se ridică la 101 m față de luciul râului Aven, are 225 m lungime, a început să fie construit în anul 1831 și a fost finalizat în 1864. Dincolo de pod este Observatorul din Clifton. Aproape de miezul nopții era închis. Nu și PUB-urile bristoleze. Când m-am întors acasă, în Cwmbrân din Walles, am văzut în Bristol tineri pe străzi mai denși pe metru pătrat decât în București la Revoluție! Dezbrăcați pe jumătate. Sau îmbrăcați de jumătate. Batalioane de fete. Regimente de băieți tatuați. Unde le-or fi fost părinții? Mai ales că tinerele mânuiau sticlele și țigările cu maxim profesionism! Diavolul nu are vârste când vrea să-și desăvârșească atrocitățile. Și când mă gândesc la faptul că în biserici tinerii sunt lăsați deoparte pe încredințarea „nu pot sluji că nu sunt copți”… Iau foc!

Am adormit după miezul nopții. Târziu. Mai ales că începuse să mă doare urechea dreaptă și toți dinții de pe acea parte… Da oameni buni: și pastorii pot avea dureri de măsele!

(va urma)

Nicolae.Geantă

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu