Cealaltă femeie din viaţa mea - de Nicolae.Geantă

În urmă cu câteva săptămâni am ieşit să iau cina în oraş cu… o altă femeie! Şi culmea, a fost ideea soţiei mele! "Ştim amândoi că o iubesti !" - mi-a zis jumătatea mea, luându-mă prin surprindere. “Viaţa e foarte scurtă, dedică-i şi ei puţin timp”. Cealaltă femeie era... Mama, vaduvă, singură de câţiva ani. Din nefericire, jobul, copiii, obligaţiile familiale, nu-mi permiteau s-o văd decât ocazional. La câteva zile după întâlnire, bătrâna a plecat singură la o plimbare fără întoarcere. La cer. (Nu mama mea a murit, dar m-a şocat o astfel de mărturisire!).

Fugozitatea vieţii cotidiene ne împinge să trăim un regim de fast-food, o întâlnire instant cu cele ce ne-au crescut pe braţe. Uneori, zile sau săptămâni întregi nu le auzim glasul, deşi telefoanele noastre au multe minute gratuite. Ne petrecem timpul sporovăind cu prieteni plictisiţi, iar mamelor noastre nu le mai spunem de mult nici o poveste, deşi urechile lor bătrâne, sunt deschise să audă glasurile copiilor iubiţi. Intrăm pe atâtea uşi în fiecare zi, dar pragul mamei dragi nu l-am mai trecut de multă vreme.

Stau mamele noastre la ţară, lipite cu nasul de geamul rece al iernii, cu ochii pironiţi la drumul trecătorilor. Dar fiul sau fiica, drăguţii ce umpleau gălăgios odinioară casa, nu se ivesc deloc. Coboară atâţia din autobuze, din autoturisme. “Ai noştrii, nici azi n-au venit!”. Şi, mai şterg încă odată lacrimile cu colţul basmalei. Apoi, cu mâinile zbârcite de ţărâna colhozului sau a prafului din uzine, duc doi dumicaţi spre gura ce încă ştie să sărute. Doi dumicaţi, căci pită este din belşug, căci pofta..., pe apa sâmbetei s-a scurs. Dar nodurile, au rămas în gât.

Aşteaptă mamele noastre prin garsoniere cu pereţii reci, învelite cu trei pături şi-ncălţate în ciorapii groşi de lână. Le-ar fi puţin mai cald căci afară miroase a ghiocei, dar indiferenţa noastră coboară termometrele sufletului. Răscolesc timide albumele cu fotografii, şi în perete agaţă cu bolduri o poză sepia de vreme, când băietul era premiantul clasei, iar copila a avut rolul Zânei bune.

Sunt mame singure, pitite printre munţi de medicamente şi candele ce ard şi ziua la doişpe, pentru cei pe care casa sau ţara asta n-a mai putut să-i încapă. Iar peste kilometrii depărtării s-a aşternut plumbul dezinteresului nost’ cel de toate zilele.

Sunt mame care ne-aşteaptă cu genunchii tociţi pe podelele bisericii din sat, cu psaltirea pe colţul mesei încărcate cu muşcate, care ne pun proptele la Domnul prin rugăciuni. Iar vorbele lor sărace, dar izvorâte din inimi bogate, aduc perdele de protecţie divină, zilnic, peste noi.

Sunt mamele noastre dragi care aşteaptă rătăcitorii, cu braţele deschise, la poartă. Şi ele, şi Dumnezeu. Sunt femeile acestea din viaţa noastră de care trebuie să nu mai uităm. Sau măcar nu aşa de des...

Azi, e 8 martie. E ziua mamelor noastre! Nu ştim dacă vor mai prinde alta... Ce facem pentru ele? (nu numai azi !!!).

Ţineţi minte prieteni, Dumnezeu iartă, dar timpul nu!

Nicolae.Geantă