Fundaţia CIREŞARII

joi, 1 septembrie 2011

Spre Canaan, cu Egiptul in inimă

Articolul de mai jos, semnat de fratele Cristian Boariu  ( poate fi citit integral dand click AICI.

Am înţeles că oamenii care merg spre Canaan cu Egiptul în inimă plâng din cauza poftei și nu din cauza prezenței lui Dumnezeu sau a umblării cu El.

Au plâns de 5 ori de la ieșirea din Egipt: când au cunoscut înfrângerea într-o luptă pe care nu trebuiau să o poarte (Deut. 1:45), când spusele celor 10 iscoade au fost mai importante decât ce spunea Iosua si Caleb, în Numeri 11 din cauza poftei, și la două înmormântări (a lui Moise și Aaron), cum fac din obligație de altfel cei mai mulți…

Aveau motive reale să plângă pentru scopuri bune: trecerea Mării Roșii, inaugurarea Cortului, primirea poruncilor, așezarea Sărbătorilor, dar nu au făcut-o…

Știți ce ne lipsește nouă azi? Lacrimile… Râsul şi distracţia nu se notează sus, pentru că gâdilă doar firea, însă lacrimile sunt adunate de Dumnezeu în burduf… Oamenii de care s-a folosit Dumnezeu în Biblie au avut lacrimi: Neemia (plânsul zidurilor dărâmate), Ana (plânsul unui suflet amărât), Semănătorii (“cei ce seamănă cu lacrimi…”), Isus (plânsul milei) şi multe alte exemple. Plângem şi noi, e adevărat, dar mai mult pentru o vilă mobilată sau un model de mașină mai nouă. Pentru a avea ceea ce nu avem din punct de vedere material.

Am ajuns la concluzia că, atunci când lipsesc șervețelele ude dintr-o adunare, prezența Duhului Sfânt acolo e sub semnul întrebării. Am citit despre tineri care într-o anumita tabără, au mers să “se predea” în față mestecând gumă și râzând. Nu-mi imaginez ce “pocăință” urmează…

Îmi spunea dirijorul de orchestră, care azi e un frate în vârsta: ”Când cântam noi, prin anii 70, nu vedeam partitura cum trebuie din cauza lacrimilor ce le aveam pe față...”. Azi, avem mult profesionalism, negative, partituri pe 4 voci, dar nu mai avem lacrimi... Azi, dacă plânge cineva în Biserică, ne uităm cu mirare… Sau dacă plânge un tânăr lânga noi, zicem: “Săracul, ce slab e din fire… Cine știe câte-o mai fi făcut și ăsta…”. Iar tu, mergi acasă satisfăcut ca fariseul, fără să ştii că "sentința" pozitivă a mântuirii s-a dat în dreptul vameșului (pentru că noi ca oameni, măsurăm păcatul, dar Dumnezeu măsoara căința!)

Cei care merg spre Canaan cu Egiptul în inimă, …nu mai ajung în Canaan.

 Cea mai mare minune nu e să iesi din Egipt, ci să ajungi în Canaan. Și acolo nu se ajunge fără lacrimi, fără experiențe cu Dumnezeu și fără o pocăință reală. Pentru că, Dumnezeu caută calitate și nu... cantitate.

Drum bun spre Canaan, dar fără a purta Egiptul în inimă!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu