Fundaţia CIREŞARII

vineri, 25 decembrie 2015

Isus întrupat şi refugiat - de Cristian Barbosu

La un moment dat, împărţind hrana printre ei, văd o păpuşă în braţele unei fetiţe de vreo patru ani. O recunosc. Era una dintre păpuşile pe care Eden, fetiţa mea de cinci ani, mi-o pusese în geantă ca să o donez unor copii de refugiaţi. Probabil că cei de la Misiunea Remar, organizaţia sub umbrela căreia noi am lucrat, distribuind haine, încălţăminte şi accesorii, au dat această păpuşă fetiţei. L-am rugat pe tatăl ei să-mi dea voie să-mi fac o fotografie cu ea, ca să i-o trimit lui Eden să se bucure şi să se poată ruga pentru fetiţă. Tatăl, surprins, a început un dialog cu mine, stâlcind cuvintele în limba engleză. Erau irakieni, evadaţi de sub teroarea ISIS, care i-a persecutat şi a ucis câţiva membri ai familiei lor. Se aflau pe drum de 16 zile, părinţii, patru copii şi bunicii. S-au mirat că suntem din România, iar când le-am spus că suntem dintr-o biserică… au amuţit. M-au întrebat: „Voi, creştinii, ne ajutaţi pe noi, musulmanii? Fraţii noş-tri musulmani ne omoară, şi voi ne ajutaţi?” Ce IMG_2023întrebare!… Acela a fost momentul în care Isus, prin noi, a început să Se întrupeze între ei. L-am simţit. De aceea, la finalul discuţiei noastre, i-am întrebat dacă îmi permit să mă rog pentru ei. Au acceptat. Ne-am aşezat în cerc, în acel cort plin de musulmani, şi am chemat prezenţa Domnului peste familia lor. Şi El a venit. De unde ştiu? După ce mi-am terminat rugăciunea, am plecat să îi ajut pe alţii, dar fetiţa lor de nouă ani, care vorbea bine engleza, a fugit după mine şi m-a tras de mânecă. Mirat, m-am întors, iar ea mi-a spus: „My father is crying!”… („Tatăl meu plânge!”…). La care am ştiut că Cel ce S-a întrupat, S-a întrupat şi pentru ei, pentru refugiaţi, pentru musulmani. Mi-a venit în minte acel verset din Ioan 13: „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.” Atunci, am înţeles că într-adevăr, cea mai mare dintre ele este dragostea, mai mare chiar şi decât credinţa. Şi am înţeles acest lucru nu doar eu, ci toţi cei zece membri ai echipei Harvest, care au fost împreună cu mine.

      În drum spre România eram atât de marcaţi, încât fiecare dintre noi ne-am luat un angajament: să ne întoarcem la ei cât mai curând. Până la sosirea în Arad, şapte dintre membrii echipei îşi programaseră deja întoarcerea în următoarele patru zile, pe data de 26 decembrie, gândindu-se să ia cu ei şi alţi credincioşi. Am anunţat şi în biserică, astfel că în momentul de faţă avem pregătite câteva grupuri, care vor să-L ducă pe Hristos refugiaţilor musulmani. Unii ne-au întrebat: „De unde ştiţi că nu hrăniţi terorişti, oameni care ne vor răul?” Este adevărat, noi nu ştim acest lucru, dar ceea ce ştim este că fiecare va răspunde în faţa lui Dumnezeu. Ei, pentru gândurile lor, noi, pentru faptele noastre. Însă, dacă este să îl hrănesc pe vrăjmaşul meu, oare nu împlinesc prin aceasta chiar voia Domnului, care mi-a cerut să-mi iubesc vrăjmaşii, să le dau pâine, să mă îngrijesc de ei? Ce posibilitate extraordinară de a-L reprezenta pe Hristos între ei, oferind credinţa prin intermediul dragostei şi având ocazia unică de-a interacţiona cu mii de musulmani, în fiecare zi.

citeşte tot articolul pe Harvest Metanoia Arad

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu