youtube

joi, 7 iulie 2016

Defăimarea, trecerea pe roșu - de Nicolae Geantă

Cuprins de "boala cercetărilor fără rost, și a certurilor de cuvinte din care naște pizma" (1 Timotei 6:4), defăimătorul este acel analist (ne)profesionist care poposește în public, în spațiul real ori virtual, fără un calendar anume. Ca o ploaie acidă când ai de strâns fân. Străin de competențe morale (și uneori intelectuale), clevetitorul iese la atac cu vitriol. Gata să otrăvească binele. Ca să-și satisfacă orgoliul.

Hrănit de can-can-uri și otevisme, defăimătorul este preocupat de schimbarea canoanelor murdărindu-le. Terfelindu-le. Pregătit să declanșeze certuri de toate anotimpurile, ponegritorul acuză cu seninătate orice și pe oricine. Nu e nevoie mai mult de un ceas pentru o contaminare deplină. El e deplin convins că batjocorind aduce moralitate și interes public. Dar creează cel mai urât spectacol. O comedie nerușinată, vorba lui Negruzzi. Devine cauza păcatului, spunea Ioan Scărarul.

Din nefericire defăimarea practicată altădată în dos, la colț de stradă ori la taifasul laviței, azi a ajuns în ziare, în televiziuni, pe bloguri și chiar prin biserici. Ea fură din averea spirituală a aproapelui, sau cum zice DEX-ul "e ponegrirea unui individ care aduce atingere faimei (reputației) acestuia".  Calomnia știe bine proverbul: "Mai mulți pier prin defăimare decât prin ascuțișul sabiei"! Și, în consecință, aplică. Cu TVA.

"Unii și-au făcut o meserie din defăimare", îmi zicea deunăzi doctorul Vlad Schlezak. Și are dreptate. Clevetirea, împroșcarea cu noroi, a devenit un păcat practicat din ce în ce mai des. Un fitness ce murdărește imaginile. Dar si mințile. Biserica, preoții, pastorii, creștinii sunt sectorul cel mai des împroșcat. Întrebarea este: cui folosește? Cine câștigă, căci Dumnezeu nu e prezent în nicio formă de clevetire! Apropos, pe ce verset biblic se sprijinesc clevetitorii?

Sfântul Nectarie scria că dacă "ucigașul răpește viața omului, defăimătorul îi răpește cinstea". Reputația. Cel ce defaimă nu doar că se face judecătorul aproapeluli său, dar își face limba pajiște. Și 
pajiștea se aprinde. Mai mult, defăimătorul deschide cu limba ușile iadului! Ăsta ascunde sub faldurile catifelei o încărcătură de dinamită!



Știm că oamenirea nu va fi fără defăimători (2 Timotei 3:3). Ei vor găsi în orice papură un nod, în orice fir de nisip un munte. Dar creștinii nu stau lângă aceste pubele sufletești. Ioan Scăraru zicea că cel ce a conoscut mirosul focului ceresc fuge de defăimători ca albina de fum! Focul defăimări repede se-aprinde!

Într-o scriere veche am găsit că "pomenitorul de rău trebuie să se pocăiască un an (cu mătăniile aferente), defăimătorul doi ani, iar... ascultătorul de la fereastră, un an"! Atenție mare, defăimarea nu are nevoie numai de gura ce-o împrăștie, ci și de urechile ce-o aud! Căci vorba lui Licuța Ilea: 
"defăimătorul e ascultat de unii ca el". Deci, când vezi un om bun caută să-l imiți, dar când vezi unul defăimător caută să-ți cercetezi inima!

Defăimarea este o împotrivire fața de adevăr, zicea un pastor. Eu zic că este o trecere pe roșu! Mortală. Te sinucizi! Hristos spune că în ziua aceea vei da socoteală de toate cuvintele deșarte! (Matei 12:36-37).

Petru spune "să fim gata sa răspundem oricui ne cere socoteală... cu blândețe și teamă" (1 Petru 3:15-16). Fugiți de defăimare (și de defăimători)! (1 Corinteni 5:11). Nu știți că defăimătorii nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu? (1 Corinteni 6: 10).

Nu trece pe roșu! Așteaptă până se face verde...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu