Marele Cosmetician al sufletului (2) - de Nicolae Geantă

Conjunctura în care Dumnezeu a ales să reverse Duhul Sfânt peste ucenici a fost una specială. La Ierusalim erau adunate o mulţime de naţionalităţi cu ocazia unei sărbători evreieşti foarte importante: Cincizecimea, Sărbătoarea Săptămânilor sau Sărbătoarea Secerişului (Exod 23:16). Deci, sărbătoarea Cincizecimii, a doua dintre cele trei festivităţi anuale a evreilor biblici, era una agricolă, datorită faptului că avea loc la şapte săptămâni după Paşti (50 zile), când în Israel începea secerişul, unii exegeţi stabilind-o pentru data de 28 mai.. Spre sfârşitul perioadei inter-testamentale ea este asociată cu darea Legii la Sinai şi cu reînnoirea legământului. (Aşa cum am făcut mai sus deja precizarea, termenul de „Rusalii” este o demumire greşită în sens biblic. „Rusaliile” au la origini o veche sărbătoare păgână, latinul „Rosalia” însemnând sărbătoarea trandafirilor, se constituia în depunerea de trandafiri - rosae - pe morminte. Rusaliile erau femei fabuloase din categoria Ielelor, în mitologia românească fiind cunoscute ca fiicele lui Rusalim împărat, iar potrivit credinţei populare acestea iau oamenilor minţile. Acest mit/sărbatoare pagână, a fost suprapus ulterior peste sărbătoarea creştină postpascală, „Pascha Rosata sau Domenica Rosarum” a Cincizecimii şi devenită Duminica Rusaliilor, când casele sunt îmbodobite cu ramuri verzi, sărbătoarea fiind legată de abundenţa vegetală a verii. În Dobrogea romanizată, era obiceiul trandafirilor Rosalia de la sfârşitul primăverii, sărbatoare ţinută de credincioşi în relaţie directă cu pomenirile din cultul morţilor).

Experienţa zilei Cincizecimii, care a marcat startul Bisericii, a fost caracterizată prin câţiva factori exteriori supranaturali: „sunet ca vâjâitul unui vânt puternic”, „limbi ca de foc”, „vorbirea în alte limbi”. Cuvintele de origine pentru „vânt” şi „duh” sunt aceleaşi atât în greacă cât şi în ebraică (ruah). Unii scriitori teologi consideră limbile de foc reprezentând umplerea ucenicilor cu Duhul Sfânt, deoarece pe Muntele Sinai focul reprezenta prezenţa Domnului, iar alţii (F.F. Bruce) cred că „vântul e simbol al Duhului”, cum se găseşte în profeţiile lui Ezechiel 37:9-14, şi „focul ca  emanaţii ale energiilor divine”. Prin analogie, Richard Wurmbrandt consideră că deoarece ebraicul ruah este la feminin (gen sub care dealtfel cuvântul „duh” este întâlnit şi în traducerile euroatlantice), caracteristile Duhului Sfânt sunt blândeţea, gingăşia, fineţea, bunătatea, răbdarea etc.

Dacă în Vechiul Testament Duhul Domnului cobora din când în când şi locuia în oamenii (unii dintre ei precum Iosif sau Daniel fiind cunoscuţi de omenire ca „posesori ai Duhului Lui Dumnezeu”, alţii: Mica, Isaia, Obadia etc. fiind umpluţi de Duh Sfânt), elementul de noutate noutestamentală a reprezentat o împlinire a făgăduinţei concretizată în revărsarea Duhului, efectul darului profetic manifestat prin viziuni, vise şi prin cuvinte rostite. În F.A. 2:11 rostirea “lucrurilor minunate ale lui Dumnezeu” este echivalată cu inspiraţia profetică în închinare, fenomenul Cincizecimii constituind o dovadă experimentală care confirma trimiterea ucenicilor în misiune (Emil Meştereagă). Evenimentul e reprezentat de creştinism prin ieşirea din centru „spre marginile pământului”, în scopul împlinirii Marii Trimiteri. Totodată Cincizecimea (pentekoste în limba greacă, savuot, adică sărbătoarea săptămânilor, în limba ebraică), a reprezentat noua unitate în Duh, desconsiderându-se barierele naţionale, lingvistice şi rasiale, acolo fiind reprezentate toate naţiunile. Duhul Sfânt elimină discriminarea etnică, de sexe (vine peste feciori şi fete), de vârstă (umple atât pe bătrâni cât şi pe tineri), de clase sociale („peste robii mei şi roabele mele, voi turna Duhul Sfânt”, zice Domnul).

Aşa cum am menţionat mai sus, evenimentul de la Cincizecime, ca o împlinire a „făgăduinţei”, descrie miracolul ce s-a produs şi, în acelaşi timp, oferă o aplicaţie a fenomenului. În F.A. 2:16-21, dr. Luca explică faptul că fenomenul umplerii ucenicilor cu Duhul, manifestat prin vorbirea în limbi despre lucrurile minunate ale lui Dumnezeu, este împlinirea prezicerii lui Ioel (Ioel 2:28-29). Această sursă primă a împuternicirii se găseşte în Dumnezeu, dar Duhul împuterniceşte persoana pentru a profeţi. Darul profetic, ca efect al revărsării Duhului, va fi manifestat prin viziuni, vise şi prin cuvinte rostite. Petru a spus nu numai că darul Duhului venea de la tronul lui Dumnezeu, dar şi că acesta era împlinirea promisiunii lui Isus (F.A. 2:33) manifestată prin ceea ce „vedeţi şi auziţi”. Ca rezultat al cuvântării lui Petru, oamenii au fost „străpunşi în inimă ”. 

Luca leagă comportamentul neobişnuit al ucenicilor de la Cincizecime de umplerea lor cu Duhul (Fapte 2:4). Inspiraţia profetică s-a arătat în închinare sau (folosind expresia biblică), atunci când vorbeau despre „lucrurile minunate ale lui Dumnezeu”. Teologul F.F. Bruce vede vorbirea în alte limbi ca „rezultatul prezenţei puterii lui Dumnezeu”, iar alţi teologii sunt de părere că „ziua Cincizecimii este reversul Babelului, pentru că oameni evlavioşi din toate etniile s-au adunat în Ierusalim pentru a se închina şi că Ierusalimul nu a fost locul de unde s-au  împrăştiat confuzi, ca Babelul”. 

 Harold Hunter susţine că „tipul de glosolalie prin care s-a manifestat puterea Duhului a fost xenolalia”, adică abilitatea supranaturală a ucenicilor de a vorbi în alte limbi cunoscute oamenilor!. „Prin puterea Duhului, manifestată în glosolalie, înţelegem abilitatea supranaturală a ucenicilor de a vorbi în alte limbi cunoscute oamenilor (xenolalia)”, însă altele decât limba maternă a ucenicilor precizează Hunter. John Stott subliniază şi el: „nu era un miracol auditiv (akolalia) în contrast cu actul vorbirii (glossolalia). Era cu adevărat un fenomen al vorbirii”. Aparent „n-ar fi fost nevoie de un miracol al limbilor, deoarece ascultătorii evrei ar fi înţeles aramaica sau greaca ucenicilor” adaugă Ralph Martin, însă totuşi, nu a fost la voia întâmplării ceea ce a avut loc, deoarece „fenomenul a constituit o dovadă experimentală care confirma trimiterea ucenicilor în misiune”, opinează Roger Stronstad.

Conform aplicaţiei pe care Petru o dă profeţiei lui Ioel (F.A. 2:17), darul Duhului de la Cincizecime este interpretat ca fiind un semn escatologic, profetic şi universal (Roger Stronstad). James Dunn crede că ceea ce este important în relatarea despre Cincizecime este împuternicirea ucenicilor pentru misiune şi apariţia puterii care schimbă vieţi şi mântuieşte. Alt teolog, Menzies afirmă că, în viziunea lui Luca, Duhul de la Cincizecime este sursa inspiraţiei profetice şi Duhul misiunii, universal disponibil pentru poporul lui Dumnezeu acum, în zilele din urmă. Opinând împreună cu John M. Penny, putem afirma că „Duhul revărsat la Cincizecime nu este numai un semn, ci şi împuternicirea iniţială a noii comunităţi pentru îndeplinirea sarcinii sale misionare, o împuternicire interpretată în termeni profetici”.