Lirismul Internetului - de Nicolae Geantă

Nu demult, tinerii noştri elevi au mai tras o bâtă-n carul de oale sparte al şcolii româneşti. Şi asta pentru că stimabilii de dascăli le-au pregătit de analizat o poezie. De demonstrat că este o operă lirică. Iar cât de bine s-au descurcat, o spun rezultatele… Se putea şi mai rău.

„Cum adică lirică?”, şuşotesc pe sub bănci băieţi cu ţoale de raperi şi freze gelate ori fete cu pantaloni fără tur. Ce-o fi ăla liric, pentru că-n societatea de azi nu prea mai vorbeşte nimeni d’astea? În era sms-urilor şi mail-urilor, când mesajele sunt predefinite în memoria aparatului şi nu trebuie decât să le dai „send", cine mai citeşte? Nu se citesc nici lecţiile din manual, nici comentariile din caiete (acolo unde s-a predat la clasă!), darămite opere care să exprime stări afective. Cui îi mai place să fie emotiv, sentimental sau sensibil în societatea instant când totul e de-a gata?

Lirism pentru pentru tinerii îmbuibaţi de Internet sună asemănător cu wireless pentru babele din satele Bărăganului. Dar, mă întrebaţi ce legătură are ’netul cu lirismul? Păi are, şi încă una gravă. Mai întâi, părinţii se chinuie să cumpere odraslelor laptopuri şi să le bage fir de net. Să stea plodul în casă şi să nu mai bată drumul pe bulevard sau prin cafenele, cu fete şi băieţi de vârsta lor. Şi după un timp de chiorât în monitoare se vede efectul. Pisând ore-ntregi la tastatură, navigatorii nu mai comunică, nu se mai joacă, nu mai au relaţii de prietenie, nu mai pot face aprecieri pozitive. Devin plictisiţi, nerăbdători, închişi, îşi crează automatisme, nu mai gândesc, au IQ-ul scăzut. Computerul le oferă priviri lucioase şi de fier, o lume bidimensională. Fără generare de sentimente.

Din cauza Internetului care oferă comentarii şcolare fast-food, tinerii şi-au pierdut deprinderea de a învăţa. Mai trebuie să citeşti în 2011? Să deschizi o carte? Nu puţine sunt cazurile când am avut neplăcuta surpriză să văd elevi ori studenţi cu dosare doldora de informaţii, daunladate de pe Net, fără să le cunoască şi conţinutul. Fără se le fi citit subtitlurile măcar. Le-au descărcat, le-au printat şi gata, cred că au tema făcută. Că deţin informaţia. E ca şi cum ai putea să te consideri sătul ţinând mâncarea în frigider fără să te atingi de ea, dar mulţumindu-te că o ai în casă.

Cei care sunt pe partea mea de baricadă, am putea fi catalogaţi persona non grata de către internauţi şi de pătimaşii LCD-urilor. Sau nişte tipi orbi, care nu vedem performanţele computerului, fără de care societatea n-ar rezista o zi, un ceas măcar. Vă asigurăm că le vedem, dar mai mult, le şi simţim. Vedem cum se fură programe, cum se spală creierii cu manele, cum stau tinerii închişi în cameră,
chiar fără televizoare dar cu touch-screenul în faţă (pe care nu se mai pune bulina roşie!). Vedem cum copiii din faţa blocurilor se cred Batman, Litlle Dracula, Sem, Alex şi Clover ori Spinder Man, care vorbesc de game-uri, levele, muniţie şi primit vieţi. Vedem violenţa din şcoli, auzim despre dezmăţul din discoteci, de la party, simţim impoliteţea din autobuz sau tramvai. Ori multe alte păcate.

Diavolul online a împins tinerii să le fie atât de greu să mai scrie cu mâna. Fie el şi-un bileţel de dragoste. Nici măcar tinerilor îndrăgostiţi lulea nu le mai plac scrisorile. „Ele aduc totdeuna ceva personal, spune fratele Vladimir Pustan. Te fac să simţi hârtia, să miroşi plicul parfumat, să le ţi sub pernă, în portofel, pe birou… la vedere”. Azi astea au devenit sentimente arhaice! Dar se comunică cu litere ştirbe pe mess. Ele nu oferă decât frumuseţea virtuală. Fără simţuri. Totul gust. Tinerii vorbesc unii cu alţii la distanţe de mii de km, dar nu pot spicui în public. „Cum să ţi se facă pielea găinii când cineva îţi face declaraţii de dragoste pe desktop? Fără să îi auzi vocea, suavă, emotivă… Fără să o priveşti în ochi…Fără să îi simţi respiraţia. Poţi trimite o floare prin Net, fie ea şi puţin degerată (pentru că ai aşteptat minute în şir în gerul de afară)?”, mai spune pastorul din Beiuş. Cum astea, când eşti decât un împătimit utilizator? Noi suntem chemaţi să utilizăm lucrurile, nu ele pe noi.

Internetul a stricat şi viaţa creştină. Nu numai că ar fi unii pe care cursorul îi împinge spre pagini cu doi de X, sau fotografii ce nu pot fi văzute. Nu numai că sunt destui ce scriu versuri, „când nimic nu au a spune” (Eminescu). Nu numai că se comunică sub ID ascuns, care demonstrează că una se predică în biserici şi altfel se fac commenturi pe bloguri. Dar se simte de la o poştă răutatea. Limbajul răutăcios. Pe fibra optică sunt unii care iau rufele spălate în sanctuar, şi le întind lăudăros publicului virtual. Alţii, dacă îşi etalează părerile doctrinare, îşi găsesc teologi care să-i declare anatema. Unii afişează informaţii false, alţii atacuri sub centură, unii narcisism spiritual, alţii otravă aruncată în evanghelie, noroi împroşcat în lucrători, mocirlă pictată pe sfinţi. Unii pozează în Dan Browni sau chiar în Balaami, alţii-s parodiatori, imitatori, sfinţi de carton, oameni fără vorbe de duh. Şi fără duh.

Efectul ’Netului e-asemănător cu tutunul: folosit excesiv, dăunează grav sănătăţii. Viaţa virtuală ne ţine departe oamenii, de noi înşine, de realităţile vieţii, de cer. Pentru că, spunea eseistul Christi Crăciun „fiecare dintre noi este un înger cu o singură aripă. Şi, nu putem zbura decât îmbrăţişându-ne unul pe celălalt”.