Săraca mea frumoasă țară… și stiloul pe care l-am pierdut - de Dorin Surdaș

Se spune că egiptenii au fost primii care au înțeles că omul are nevoie de semne ca să nu-și uite inima. Au făcut papirusul, au mângâiat lutul, au născocit semne, linii și litere. Dar un român, Petrache Poenaru – pandur și om de taină al lui Tudor Vladimirescu – a îndrăznit mai mult: a pus lumea în buzunarul unui condei. A inventat stiloul. Un condei portăreț, fără sfârșit…De parcă Dumnezeu i-ar fi șoptit: „Scrie, măi române, ca să nu uiți cine ești.”

Dar noi? Noi ne-am pierdut stiloul. Și odată cu el – parcă – ne-am pierdut și identitatea.

 Săracă țară bogată… Munții noștri aur poartă, dar noi stăm cu mâna întinsă la porți străine. Am avut panduri care mureau pentru dreptate, iar azi avem oameni care își vând dreptatea pe un cartuș de țigări. Am avut voievozi care ridicau steaguri, iar azi avem români care nici nu mai știu cine a țesut culorile tricolorului. Poenaru a făcut steagul României moderne. Noi? Am făcut steagul praf. Îl fluturăm doar la fasole cu ciolan și la meciuri, dar îl uităm când e vorba de caracter.

Și mă uit la coiful de la Coțofenești… Un simbol de glorie pierdut. Și mă gândesc: Poate că odată cu coiful ne-am pierdut și capul. A fost un semn, o prefigurare: ce nu cunoști, se pierde! Ce nu prețuiești, dispare! Ce nu scrii, uiți!

 Iar noi, românii..., nu mai scriem. Nu mai notăm. Nu mai ținem minte. De parcă toți am pierdut stiloul lui Poenaru… Și nu doar stiloul. Am pierdut curajul pandurilor, demnitatea țăranului, credința bunicilor, rușinea, onoarea, bunul-simț.

Și totuși… Cu toate rănile, cu toate durerile, cu toată ceata de neguri care s-a așezat peste inima nației - tot îmi iubesc țara. O iubesc pentru că încă mai cântă păsările prin satele României, și încă miroase a pâine la bunica. Pentru că, deși am uitat cine suntem, Dumnezeu nu a uitat.

Suntem o țară care, atunci când cade, nu moare – ci se ridică…, se scutură… și încearcă din nou.

Poate că azi, de Ziua României, nu avem cu ce ne lăuda. Dar poate că tocmai asta e frumusețea: într-o lume care își pierde sufletul, noi putem să ni-l regăsim.

Poenaru ne-a dăruit un condei fără sfârșit. Noi trebuie doar… să-l ridicăm. 
Să scriem din nou istorie.
Să scriem dreptate.
Să scriem demnitate.
Să scriem adevăr.
Să scriem dragoste de țară. 

Și chiar dacă într-o zi nu mi-ar mai rămâne nici picătură în stilou,mi-ar rămâne sângele / căci pentru țară scrii și cu ceea ce curge din inimă, nu doar din peniță. „Căci patria, cum spunea Tudor Vladimirescu, se cheamă poporul, iar nu tagma jăfuitorilor.” Iar poporul încă trăiește. Și încă scrie. Și încă doare. Pentru el merită totul.

Cu prețuire,
un om care a mai băut cerneală… dar nu pe toată,

Dorin Surdaș, Dodo

Borod, Bihor

(Dodo, este unul din cei mai buni prieteni pe care i-am avut vreodată!)