Vlad are dreptate. Și hoții când fură sunt fericiți. Și bețivii, și indivizii care violează. Samson a fost fericit cu o Dalilă ce nu corespundea standardelor moralei poporului lui. Ceaușescu & Comunismul au fost fericiți călcându-ne în picioare. Iar Menghele a fost fericit sfârtecând pe alții. Da, fericirea e o plăcere carnală. Dar, când dă cu nasul de greutăți suferă. Se disipează. Dispare instantaneu. Bucuria în schimb trece peste orice inconvenient. Rămâne.
Sandguru, un preot al filosofiilor hinduse, zice că fericirea înseamnă că energiile vieții sunt mai exuberante decât normal. El crede, ca și miliarde de oameni, că fericirea caută conforturi și facilități. Bucuria însă trăiește fără ele liniștită. Indianul nu știa deloc poezia lui Ioanid: „Tot visând la multe lucruri, la palatul ce nu-l ai/ nici de el tu nu te bucuri, nici de casa-n care stai”. Dar gândea la fel.
Karl Barth zicea că bucuria e cea mai simplă formă de
recunoștință. De aceea poți vedea batalioane de oameni care suferă și sunt
bucuroși, care-s flămânzi și sunt bucuroși. Care-s în sărăcie și sunt bucuroși.
Bucuria vine din armonia cu sufletul. Și mai ales cu Cerul. Eu cred că Bucuria
este rugăciune!
Fericirea poate fi egoistă. Ca și tristețea se poate trăi singură. Bucuria însă are neapărat nevoie să fie împărțită cu cineva.
M-am tot gândit că în Scriptură Apostolul Pavel nu a trecut fericirea între roadele Duhului. Poate de aceea Eclesiastul Solomon a văzut în ea deșertăciune!
Nicolae.Geantă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu