Fundaţia CIREŞARII

marți, 7 aprilie 2009

RECONSTRUCTIE FARĂ RESURSE - de Nicolae Geantă

“România eliminată din cursa pentru calificare”. Este fraza care, în ultimii ani, ne toacă mărunt şi cel mai des neuronii. Uneori, ne urcă bila sub mărul lui Adam. Terapia umilinţei la care suntem supuşi datorită gafelor din sportul românesc, noxele bipede care sufocă fotbalul, ne-au determinat confraţii să vină la stadion cu ranga. Să zvărle-n teren brichete şi scaune smulse. Să se bată cu jandarmii, cu stewarzii. Au transformat fotbalul într-un sport tribal. Merită oare?

Vulcanul nemulţumirii a erupt din nou zilele trecute, după ce fotbalişti naţionalei au jucat un fel de ţurcă de ilumimiş cu austriecii. După ce, peste Piţi n-a suflat briza nici unei idei... Şi, eroii de ieri au ajuns azi la zidul infamiei. Cu eticheta la piept: vinovaţi. Se aruncă lavă fierbinte de-njurături spre jucători, antrenori, preşedinţii de cluburi, echipe... “Mai e vreo soluţie, se întreabă?” românul născut microbist. “Da”, se răspunde la unison “reconstrucţia”.



Reconstrucţia înseamnă a reclădi pe baze noi. De unde le luăm? Resursele, cine le asigură? Cum să reclădeşti echipe de sportivi fără să ai săli de sport în şcoli ? Cum să selecţionezi noi talente fără sportul de masă? Tinerii pisează cocoşaţi tastele PC-ului, apoi transpiră când urcă 3 etaje. Nu pot da cu piciorul într-o minge, nu ştiu să ţină în mână o rachetă, nu pot alerga câţiva zeci de metrii. Au ajuns obezii Europei. E vina lor, sau a celor care vor să scoată sportul din licee? Atâta vreme cât bugetele locale vor fi zero la capitolul sport, nu vom reconstrui nimic. România nu are cluburi municipale, comunale. Politicul nu se amestecă în sport. Cum de ce? Pentru că de aici nu poate lua comisioane. Cine bagă miliarde în laptopuri pentru elevi, ia comisioane babane. Dacă plăteşte cantonamente pentru sportivi, dacă stimulează pe cei ce câştigă competiţii, conturile ’mnealor nu se umflă. Dar nici imaginea ţării, a localităţii, nu creşte.

Cunoaştem că profesorii fac sport în săli cu igrasie, unde curge apa pe pereţi, unde plouă prin tavane. Unii fac rostogoliri cu elevii chiar în clase. Printre bănci. Alţii, nu pot nici atât. Unele cluburi n-au bani de echipamente, de apă caldă, de transport ori de hrană. Iar sponsorii sportivilor sunt: mama şi tata. Neajutaţi, nestimulaţi, neîncurajaţi, sportivii renunţă. Pentru spectacol, se aduc exoticii: De afară. Dar ei nu reprezintă România. Şi când joacă împotriva noastră, ne înving. Noi cădem, ei urcă.
Vrem reconstrucţie? Vrem rezultate? Atunci, să se aloce banii. Să se construiască arene sportive. Să se organizeze concursuri, întreceri. Spaniolii alocă anual câte 5 mii de euro pentru orice copil care doreşte să facă o carieră sportivă, turcii şi-au umplut străzile de puradei fotbalişti, Olanda dezvoltă pepiniere de vedete... Iar steagurile lor flutură mereu pe podium. Deasupra noastră.

Dezinteresul faţă de sport, cultivat de ani buni, se vede acum, când România a ajuns la dezastru. Cea mai slabă participare la Jocurile Olimpice după 1950, cea mai slabă participare la calificarea pentru un turneu de fotbal, Marian Drăgulescu pierde medalia de aur după ce a executat o săritură de 10, Victor Hănescu e învins după ce a condus două seturi, Steaua pierde semifinala UEFA după ce a avut avantaj de trei goluri, Nicoleta Grasu, favorita la titlul olimpic nu intră nici măcar în semifinale, echipa de handbal feminin a ţării noastre se îneacă lamentabil la poalele podiumului, după ce-a pornit ca din puşcă. La fel şi CFR Cluj... Şi exemplele ar putea umple blogul...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu