Înainte de-a ajunge în satul Kosiloi se construiește un pod pe șoseaua asfaltată. Așa că am trecut pe de lături, pe un drum denivelat de țară. Unde a venit viitura! A plouat în munți dimineața și acum ajunsese aici inundația. Va dați seama câtă apă se strânge pe un acoperiș de trei mii de metrii? La râu s-au oprit toate mașinile și boda-bodas-urile! (Motoretele). Trebuie să așteptăm vreo 40 de minute până va scade apa! De plictiseală am început să scormonesc nisipurile din albia râurilor. Râul vine dintr-o zonă vulcanică. Nu cumva aduce și aur? Ugandezi ne privesc curioși. Dar, cum nu suntem chinezi ci români, metalele rare nu au atracție la noi! Am stat o oră și am trecut. Marian chiar s-a băgat prin apa roșiatică precum boiaua de ardei. Am ieșit din nou în asfalt, și la vreo 2-3 km de graniță ne-a așteptat “pasta” (așa zic ei la pastror) Pius! Cu boda-bodas. Între timp ne-au prins de la urmă băieții cu alimente: Kato și fratele lui Aniela. Doi musulmani foarte de treabă. Da, da, se poate și musulmani cumsecade.
Pasta Pius ne-a băgat printr-un mărăciniș pe care nici măcar Național Geografic nu l-a prezentat vreodată. Iar drumul era parcă arat (de chinezi). Cu milioane de ravene și rigole. Cum ce sunt astea? Niște șanțuri mici.. De câteva ori microbuzul era să se… rupă. (Apropos, la râu m-am uitat atent la mașini: de orice mărime ar fi, chiar și motocicletele, sunt de producție japoneză! Alții care știu ce vor de la export!). În labirintul bushland-ușilor mă gândeam ce înseamnă să rămâi fără mașină în pustiu! Wild…
Drumul nu a fost chiar lung ca distanță. Dar impracticabilitatea l-a transformat în interminabil. Am ajuns în sfârșit într-un luminiș. Unde era foreza, mașina care săpa fântâna. Săpătorii au zis că nu au găsit alt loc cu apă! Care e la 120 metri adâncime. Sau mai mult. În șase puncte au încercat. Marian era ceva nemulțumit că nu vedea manyatele. Fântâna dacă e departe de case oamenii nu se duc la ea. Și rămâne în paragină. Iar investiția devine zadarnică!
Nu știu de unde au aflat, dar în cinci minute tot satul, sute de persoane, sau poate 1000, cu mic și mare au apărut în luminiș. Din tufișuri. Multidirecțional. Ca și în alte locuri, pastorul Pius i-a așezat jos, în grupuri. E o lege aici să aștepte liniștiti. Să te asculte ce vrei să faci. Întâi le-am împărțit dulciuri și haine. La lipsurile lor ne-ar fi trebuit TIR-uri întregi. De obicei noi (eu și Marian) nu împărțim alimente. Pentru că africanii vor să ne fenteze. Da, au în ei jongleria. De mici. De exemplu, eu am împărțit biscuiți la copii. Și trei din liderii lor, de vreo 12-13 ani s-au așezat în 3 locuri diferite. Prima dată i-am trecut cu vederea. Apoi i-am certat. Dar s-au potolit. Nu-s de condamnat. În sărăcie lucie foamea învinge bunul simț! Unul dintre ei, Rain (“fiul ploii” e numit în tribul lor) mi-a fost mai târziu cca 40 de minute călăuză! Știa că primește ceva… Copiii, destui de mulți, au stat foarte cuminți pe un deluleț cu nisip, ca să le împart biscuiți. Cei mici, de 1-2 ani, nici nu știau să desfacă pachetul. Întâi le-am împărțit o cutie întreagă. Până am adus-o pe a doua, pruncii mâncase biscuiți, iar în fața lor era o maree de țiple albastre! M-am uitat atent la ei. Neîngrijiți. Dar frumoși. Așa negruți. Lucitori. Cu ochii rotunzi, expresivi. Toate fetele au fustițe și băieții pantaloni. Rupți evident. (Dar nu de noi. Ci de mărăcini). Dacă nu ar fi îmbrăcați diferit nu ai știi care e băiat sau care e fată. Pentru ca toți sunt tunși foarte mărunt! Am văzut doi băieței și o fetiță extrem de frumoși. Niște scumpi. De ani de zile visez să aduc doi negruși acasă la mine. Dar legislația adopției nu îmi permite. Ugandezi vor să investești în copii acolo. Dar mă îndoiesc că tot ce e sponsorizat ajunge la micul destinatar.
Kato și Aniela au împărțit saci cu alimente. Mai întâi au venit la camionetă bătrânele, apoi mamele cu prunci mici, apoi femeile, apoi bărbații. O femeie dintre kosiloieni - care vorbea și engleza - a fost un organizator excepțional. Se vedea după haine că este un lider. Dar și vreo doi bărbați s-au implicat de minune. Deci la Kosiloi a fost fără incidente.
După ce tot norodul s-a dus spre colibele sale, ne-am dus să vizităm satul, manyatele. Am mers prin hățișuri destul de mult, apoi am văzut tot felul de manyate. Din bețe, lipite cu pământ, unele doar schele, altele finisate, cu acoperiș de stuf, cu ușă din lemn, tablă sau o simplă perdea. Unele dintre ele aveau pe afară zugrăvit un model african. Ceva creneluri de zid de cetate. Unice. Într-o căsuță dintre cele desenate, a descuiat un bărbat, și înăuntru dormeau trei băieți. Când au ieșit afară, somnoroși, nu se mai terminau în lungime. Buni de spart pietre. ”God morning boys!”, le-a zis Marian deși era 14,30!
Rain și cei doi adolescenți m-au condus printre case. Iar Ivan îmi tot răspundea la întrebări. Am văzut un amnar cu care se aprinde focul, o femeie care fierbea niște… frunze verzi pentru mâncare (!), alta care vrea sa fiarbă fasole roșiatică. Toate femeile zâmbitoare, iar unele dintre ele îmi mulțumeau pentru ajutorul oferit. Da, cât sunt de sărmani oamenii, toți își arată recunoștința când primesc ajutor. Un băiat mi-a oferit cadou un toiag! Așa cum au liderii lor. Toiagul la ei e semn de autoritate. Am văzut și manyate suspendate! Pe țăruși. Una avea ușa deschisă. Nu cred că era mai largă de 40 cm și mai înaltă de 50 cm. Pentru mine era imposibil de intrat. Nu încăpeam decât dacă intram de două ori. Căsuța avea o podea din nuiele lipite cu pământ. Și atât… Dormitor simplu. Un prieten din Londra, după ce a văzut asta filmată, mi-a spus la telefon: “Nick, noi cântăm doar o colibă aici jos îmi ajunge. Dar mințim. Vrem să locuim in palate!”
Rian mi-a arătat un mușuroi de furnici. Avea vreo 2 m și ceva înălțime. Ziceai că e o tulpină de salcâm retezat. Casele suspendate erau într-un luminiș uriaș. Câteva hectare bune totul era defrișat. Cele din tufișuri aveau garduri de protecție. Apoi am intrat iar în labirintul de mărăcini. “Doamne, e interminabil!”, mă gândeam cu voce tare. Dacă nu ar fi copiii (Marian era mult înainte și Ivan undeva in spate), mă rătăceam în semipustiu! Cu toate că aveam busolă pe telefon. Am uitat să vă spun: Kato, fratele lui și Hamidu s-au întors cu mașinile pe acel drum îngrozitor! Nici nu aveau alta șansă!
În fine, am ieșit într-un luminiș unde erau mai multe manyate din… tablă. Căsuțe ale poliției. Doar e zonă de frontieră. Mă gândesc cum stau polițiștii în “colibe galvanizate” de 2/2 metri pătrați, acoperite și pe pereți cu tablă ondulată, în temperaturi ecuatoriale? Ivan mi-a arătat și o fabrică a… indienilor. Cu clădiri betonate și gard de protecție. “Factory”. Dar ce produce nu știe nimeni! Am ieșit într-o curte cu multe case lipite una de alta, din nuiele cu pământ, acoperite cu tabla dar fără nicio fereastră (da, da, ugandezi săraci nu au ferestre la case! “Unde să le pună?”, îmi Răspunde Ivan). Femeile de acolo m-au aplaudat! După aceea am ieșit la… asfalt. În intersecția unde ne așteptase cu motocicleta pastor Pius. Aici se derula ceva comerț stradal. Iar niște tineri jucau biliard pe o masă ponosită! Uite că a ajuns biliardul și printre colibe! La cca 50 m erau niște așezate vreo 7-8 cărămizi și câteva lemne drept… barieră! Dar și o pancarta care te anunta ca te apropii de vamă. De “border”. Dacă nu mai erau încă 2 km de mers, as fi intrat (de curiozitate) și pe tărâmul din Kenya!
Când m-am întors la grup, cu toiagul autorității in mână, Marian și băieții discutau cu o fată foarte înaltă. Cu un cap cel puțin peste toți. Era asistentă medicală la spitalul de peste drum. “Câte paturi de internare are spitalul?”, am întrebat-o. “Două”, mi-a răspuns și a rămas șocată că am rămas cu gura căscată! Spital cu două paturi pentru zeci de mii de inși! Când ești sărac viața nu prea mai are preț!
La microbuz Marian a împărțit ceva dulciuri lui Rian și celorlalți copii. I-a spus lui Rian să învețe. Exact ce îi povățuisem eu pe drum! Apoi i-a dat o șapcă frumoasă. Rian radia! Chiar dacă șapca îi era destul de largă! I- am lăsat pe copii în plină stradă. Am văzut cum în ochii lor se stinge bucuria. “Muzungu (albule), când mai vii?”
Am plecat din nou pe șoseaua de Moroto. Apa se retrăsese de tot. Dar tot tulbure curgea, liniștită, la vale. E primul râu pe care l-am văzut în Karamoja!
Am mai vizitat un sat. Undeva la jumătatea distantei. La poalele Muntelui Moroto. Oamenii au ieșit uimitor de rapid. Aceleași proceduri ca și înalte locuri. Numai că nu am avut alimente pentru toți. Eram sus în camionetă când s-a împărțit ultimul sac. Să fi văzut fețe supărate că nu au apucat nimic! Te distrugeau de milă. Unei tinere frumoasă, cu copilul legat în spate i s-au terminat alimentele cu două persoane in față! “Muzungu, mi-a strigat! Nu e corect!” Știam, dar ce puteam să mai facem? Mă gândeam că tot așa vor păți și cei ce se joacă cu viața, cu credința: într-o zi li se vor închide obloanele Cerului sub nas! Când a pornit mașina femeile au scos chiote de bucurie. Tipic africane. un semn de respect și mulțumire. Da, unii chiuind de bucurie, alții oftând de tristețe. Ca la judecata din ziua de apoi!
Am ajuns la hotel și am pregătit o masă afară. Nu am apucat să terminăm de mâncat că se înserase. (La Ecuator ziua e egală cu noaptea tot anul. Și se întunecă mereu pe la 19). Nici nu se lăsase puțin întunericul și ne-au invadat țânțarii. Răspândacii de malarie! Uneori și ei mici pot face distrugeri foarte mari!
La ora când scriu se aud greierii prin pereți. La Ecuator greierii au o simfonie permanentă! Aici furnicile nu-i pot dojeni să treacă și ei la muncă! Pentru că nu vine iarna! Oare de aceea p’ aici or lucra mai puțin bărbații decât femeile?
Nicolae Geantă,
Moroto, Karamouja
Doar o colibă(cu etaj, terasă, piscină și trei garaje)
RăspundețiȘtergereAici jos îmi ajunge.
Argint și aur, n-am în casa mea(devalorizate, opacizate de telefon, tabletă, lap-top)...