Se spune că după ce mor și sunt uitați oamenii mor a doua oară. Nichita a murit și azi la ziua sa aniversară. Pe 31 martie 2021 când se împlinesc 88 de ani de la nașterea sa ziarele din România au fost preocupate mai mult cu vaccinul. Mă întreb ce ar fi scris maestrul despre pandemie?
Nicolae.Geantă
Se va numi Certificatul Verde Digital. Un nume neutru și vădit prietenos ce „facilitează libertatea de mișcare” prin trista Europă.
Dar de fapt reglementează interdicția de liberă circulație. Cine nu e vaccinat stă acasă.
Până când vaccinul ajunge la toată lumea e valabil și testul. Iar testul e scump și trebuie două. Deci mai ieftin e vaccinul.
Intrăm în
faza a doua a nebuniei. După restricții pentru toți urmează selectarea sau
trierea.
Politicienii s-au ascuns după halatele albe și recunosc că nu te vaccinezi pentru sănătate, ci pentru libertate. Iar setea de libertate transcede frica de vaccin.
Asemeni cărbunilor ori diamantelor sunt și oamenii. Unii lasă numai dâre negre. Alții dâre de lumină. Unii se fărâmă la prima atingere. Explodează. Urlă. Fac totul praf. Alții rezistă în orice furtună. În orice necaz. În orice persecuție. Nu doar că rezistă dar și înving! Totul depinde de cât de mult Hristos este în oameni! Pe de altă parte lipsa de Carbon este lipsă de transparență. E culoare închisă. Întunecată. Nu mă prinde mirarea de ce unii prin biserici devin atât de obtuzi...
Biblia numește diamantul safir. Cea mai prețioasă piatră cunoscută în Antichitate. Iar safirul tradus din grecește însemna de „neînvins”, „indestructibil”. Ca să ajungă acolo trece prin mari presiuni.
Căutați să strângeți cât mai mult Hristos în voi! Nu doar că veți străluci între ceilalți. Nu doar că veți deveni valoroși. Dar veți deveni și de neînvins! Nimeni nu va reuși să vă strivească...
Toți oamenii ne nasc cărbuni. Însă unii cred că pot deveni diamante. Cine își dorește chiar reușește...
Chiar așa, tu ești un diamant în devenire? Încearcă numai...
Nicolae.Geantă
Să-ți deschizi mâna față de fratele tău, față de sărac și
față de cel lipsit. Atunci, nici Biserica, nici societatea nu vor fi neglijate.
Din palma întinsă se poate lua darul, dar se și poate pune. Într-o zi vei
întinde și tu mâna după ajutor.
Să nu dai cu părere de rău în inimă. Te-ai face vinovat de
un păcat înaintea Domnului. Hristos nu se uită la dar, ci la inimă. Pe cine dă
cu bucurie îl iubește Dumnezeu. Fi unul dintre cei iubiți.
Apleacă-te pe genunchi cu cel în suferință. Rugați-vă, dar
mai întâi șterge-i lacrimile. Atunci el va ști că rugăciunea e poziția de
luptă, nu de abandonare. În rugă urcăm scara pe care s-a coborât Domnul la noi.
Când faci binefacere nu așteptă răsplată. Lumina din ochii celui pe care-l ajuți e cea mai mare comoară pe care o poți dobândi. Ți se va așeza pe cap cunună de ochi care împarte!
Totdeauna vor fi săraci în țară. Tocmai de aceea Dumnezeu
ne-a dat porunca aceasta! Căci „te iubesc" trebuie să fie vers de
utilitate publică.
Michael Smith zicea că „dragostea n-a fost pusă în inima ta ca să stai. Ea nu este dragoste până nu o dai”. Are dreptate Smith, dragostea e decizia din a face din problemele altora problemele tale!
Rapid, foarte
rapid, și destul de prematur, profesorul universitar Corneliu Constantineanu și-a
agățat armele în rastelul vieții și s-a grăbit să plece pe drumul cu un singur
sens: pe drumul veșniciei! Un drum de care (cam) fugim, dar pe care îl vom
parcurge toți, fiecare la vremea lui.
Îl cunosc pe fratele
Corneliu de un deceniu. L-am întâlnit la programele de master de la Osijek și
Arad, ne-am intersectat la sesiuni la Areopagus Timișoara, la Langham Preaching,
la biserica Speranța din Timișoara, la București, la revista Genesis din
Chicago sau la diferite evenimente. Am avut discuții telefonice destul de lungi
și o colaborare perfectă. I-am citit cărți și mi-a citit cărți. Mi-a făcut
recomandări și m-a provocat la noi proiecte. Unul dintre visele comune era să
înființăm un Centru de Cercetări Rroma la Arad. Însă visele, oricât ar fi de
îndrăznețe, se materializează numai sub bagheta lui Dumnezeu. Numai când El
îngăduie...
Am cunoscut în
Corneliu Constantineanu nu doar un teolog rafinat, școlit pe la Oxford și
Leeds, Londra, Osijek sau București, ci un erudit redutabil. Un om studios care
a „developat” biblioteci. Care a scris studii profunde, care a publicat 20 de
volume de analize. Care a deschis noi orizonturi. Pentru licențiați,
masteranzi, doctoranzi, misionari, păstori, predicatori, asistenți sociali,
filosofi... Care ne-a explicat pas cu pas de ce e importantă teologia paulină,
de ce biserica are nevoie de reconciliere, de ce dorim teologie publică, de ce
suntem condamnați la misiune creștină...
Am văzut în
Corneliu Constantineanu un om blând, prietenos, plin de bunătate. O bunătate
care l-a făcut superior. „Nu cunosc alt semn al superiorităţii decât
bunătatea”, striga Ludwig van Beethoven. Şi el, şi noi, înţelegem că ea e
muzica dragostei. Fără bunătate, în dragoste suntem afoni. Afoni în excelenţă
morală, cum ar zice englezii. Dar pentru fratele Corneliu bunătatea a fost o
medalie. Și pentru că a lăsat urme de bunătate pe unde a trecut, mii și mii de
creștini vor călca mai departe pe ele.
Am întâlnit în
Corneliu Constantineanu un reconciliant. Un om al păcii, un împăciuitorist. Un mare
înclinat spre îmbrățișare și un refuzant al excluderii. Un activist al
unității. Care nu mereu a fost înțeles. A iubit reconcilierea atât de mult
încât a fost gata să plătească pentru ce crede, ce simte. Nu degeaba a performat
concilierea în grad de teologie. Studiile sale m-au aprins. Datorită
profesorului Constantineanu prin vene îmi curge teologie publică de ceva ani.
Am găsit în
Corneliu Constantineanu un prieten. Un sfătuitor amabil. O aripă care-mi
lipsea. Nu numai mie. Da, cu el alături începeai să înțelegi că poți avea
aripi. Nu să visezi că le ai, ci să le deschizi și să zbori!
Când am vorbit zilele
trecute ultima dată la telefon zicea că se simte mai bine. Era încrezător,
optimist. „O să fie bine”, i-am spus. Apoi am aflat că nu e chiar cum ne relata.
Și-am întrebat pe Dumnezeu de ce suferă oamenii? Ori pentru cine. Iar Domnul mi-a
zis că așa toarnă El ulei în candelele noastre... Uneori atât de mult că dă
peste ele! Așa face El aștrii mai luminoși. Și că suferința e îngăduită ca să
nu uităm ușor de Dumnezeu, de noi... Când am primit azi vestea că fratele
Cornel a ajuns printre îngeri am strigat la Dumnezeu supărat: „De ce ai
investit atât de mult în El ca să-l iei așa de repede la Tine?” Și Domnul nu
s-a supărat. A șoptit doar atât: „Când ai flori în grădină nu le rupi întâi pe
cele mai frumoase?”. Da, fratele Corneliu a plecat pentru că a fost mai
pregătit! Noi am fi vrut ca el să mai rămână! Dar Domnul l-a chemat Acasă.
Pentru creștini Acasă înseamnă Cer!
Azi, Corneliu
Constantineanu a țâșnit surprinzător înspre Poarta Raiului! Apoi a trecut prin
ea... Noi am fi vrut să mai rămână printre telurici. Dar îngeri ne-au luat-o
înainte. Ei se bucură de el, noi am rămas lăcrimând. Dar învelișul lacrimilor e
cuprinsul lui Dumnezeu.
E ultima
scrisoare ce ți-o scriu frate Corneliu. Îți mulțumesc pentru prietenie, pentru
dragoste, pentru bunătate, pentru colaborare, pentru dorința de-a mă vedea cu un
nou doctorat... Dar cel mai mult îți mulțumesc că mi-ai adus aminte în ultima
ta zi pe pământ o lecție fundamentală: „Abia când murim începem viața!”
Corneliu
Constantineanu ne-a lăsat un gol imens. Omenirea a mai pierdut un om de bine.
Au câștigat însă îngerii! Să nu-l uitați pe Corneliu Constantineanu, profesor
universitar doctor, pastor, teolog de calibru, creștin erudit... Dacă-l uitați
va muri a doua oară!
prof.dr.
Nicolae Geantă
Spuneam ieri unei biserici că Jonathan Swift a scris că oamenii au destulă religie încât să se poată urî, și puțină dragoste încât să se poată ierta. Da, numai dragostea iartă. Numai dragostea vindecă. Numai dragostea transformă. Știți ceva mai bun? Ceva prin care omul devine mai responsabil, mai grațios, mai măreț?
Sincer să fiu îl iubesc pe Soren Kierkegaard. Chiar dacă e danez, filosoful simte ca mine un biet mioritic. Și el are o inimă ciudată: în formă de cruce! Iată ce întreba într-o zi:
“Prin ce devine omul măreț, admirat de toate celelalte făpturi și plăcut în ochii Domnului? Ce-l face mai puternic, mai măreț, mai tare decât lumea întreagă? Ce-l face mai slab, mai fragil decât un prunc? Ce-l face omul mai neclintit, mai ferm decât stânca? Ce-l face mai mlădios, mai maleabil decât ceara? Dragostea!
Ce-i mai vechi decât orice altceva? Dragostea.
Ce supraviețuiște oricărui lucru? Dragostea.
Ce nu poate fii luat, însă ia totul? Dragostea.
Ce nu poate fii dat dar dă totul? Dragostea.
Ce consolează când nicio mângâiere nu ajută? Dragostea.
Ce persistă când totul se schimbă? Dragostea.
Ce rămâne când imperfecțiunea apune? Dragostea.
Ce stă mărturie când proorocirea amuțește? Dragostea.
Ce nu încetează când iubirea sfârșește? Dragostea.
Ce pune miez în cuvintele îngerilor? Dragostea.
Ce transformă darul văduvei in belșug? Dragostea.
Ce nu se preface niciodată chiar când totul se transformă? Dragostea.
Și doar aceasta e dragostea care niciodată nu devine altceva!”
Când iubești nu știi când trece timpul. Nu mai contabilizezi minutele. Nu ți se par pierdute. Vorba lui Mircea Eliade: “Îți aduci aminte când te-ai îndrăgostit? Mai trăiai atunci timp?
Pavel zice că din tot ce există sub soare, toate lucrurile vor încetaîn afară de trei: cedința, speranța și dragostea (1 Cor. 13:13). Dar cea mai mare dintre toate este dragostea.
Iubește! Și vei avea tot! Și pământul și Cerul!
Nicolae.Geantă
Să-i simt inima bătând lângă a mea,
Să dorm în brațele ei calde și moi,
Sub mângâierea răsuflarii ei dulci.
Să-i aud glasul spunând “Noapte bună!”
Și sărutul neprețuit să-mi atingă fruntea încrețită de gânduri.
Mi-e dor de copilărie, mamă!
Mi-e dor să fim doar noi două,
îmbrățișate
în miez de noapte.
Să mă ghemuiesc și mai tare
în brațele tale
atunci când frigul îmi biciuiește pielea,
Sau când vreun vis urât
îmi tulbură seninătatea mea de copil.
Mi-e dor de culcușul cald,
De iubirea primită din belșug...
Mi-e dor de poveștile tale de viață,
nu cu zâne, nici cu balauri sau prinți,
ci cu oameni ca mine și ca tine.
Oameni simpli și totuși complicați,
Încâlciți în emoții și frici, și totuși plini de curaj și elan.
Oameni care iau viața în piept, pentru că știu că totul e efemer.
Îmi e dor de rugăciunile tale,
de genunchii plecați...
Nu aveai tu vorbe pompoase, dar tot ce ziceai, ziceai din inima.
Și mai presus de toate
Credeai...
Am venit să mai petrec o noapte cu tine, mamă!
Să-ți simt iar inima bătând lângă a mea,
Să mai dorm în brațele tale calde și moi,
Sub mângâierea răsuflarii tale dulci.
Să-ți aud încă o dată glasul spunându-mi “Noapte bună!”
Și sărutu-ți neprețuit să-mi atingă iar fruntea încrețită de gânduri.
Am venit, mamă!
Mă primești?
Uite, mă așez lângă tine,
cum făceam când eram copil.
Mă strecor în brațele tale,
mă fac un ghemotoc de om,
numai să știu că încap,
să știu că mâinile tale încă mai poartă forma corpului meu cândva firav.
Mai ai loc și pentru mine, mamă?
Am venit să mai petrec o noapte cu mama,
Că îmi era așa dor!
Nu mi-a răspuns la nici o întrebare,
Și nu am vrut s-o trezesc din somn,
așa că am ridicat plapuma
și m-am așezat în pat lângă ea.
Dar mama,
era rece.
(Bunicii mele, Severa, care noaptea trecută a mers să doarmă în brațele îngerilor).
Cât costă un sfânt? Pentru Richard Wurmbrand o misiune norvegiană a plătit comuniştilor 10.000 de dolari. Dar Martin Luther King a valorat doar câteva gloanţe. Și unii din bătrânii noștri au valorat ca Luther King. La Sighet, la Pitești, Gherla și Jilava. Ori la canal.
În urmă cu ceva timp am văzut un filmuleţ în care nişte fraţii ai noştri africani, probabil nigerieni, au fost bătuţi cu bestialitate apoi arşi de vii! Nimeni din miile de asistenţi la masacru nu a intervenit. Pentru că viaţa sfinţilor nu a valorat nimic pentru incendiatori!
Cât costă un sfânt? Puţin, prea puţin pentru unii, nimic pentru alţii. Dar pentru ei l-a costat viaţa pe Hristos!
Râmâneţi sfinţi! Hristos a plătit pentru noi cu preţ de sânge!
Chiar așa, poate cineva aprecia valorea sângelui Domnului Isus Hristos?
Mamele sunt steleAş fi putut să cred ce zice Rousseau „Femeile în general nu iubesc nici o artă, nu se pricep la nici una, n-au geniu – a se vedea nepăsarea cu care flecăresc la o operă sau teatru, de aceea grecii nu le admiteau prezenţa la teatru ca să poată înţelege spectacolul” – dar nu cred.
Nu cred nici ce zicea Schopenhauer „Femeile trebuie hrănite,
îmbrăcate frumos şi să nu citească decât cărţile de bucătărie şi neapărat să
stea acasă”.
Eu nu sunt misogin ca ei deşi de multe ori am fost acuzat de
asta. Oscilez între ceea ce spunea apostolul Pavel, cum că femeile sunt
slujitori împreună cu noi, vase mai slabe însă şi de aceea să tacă în adunări
şi ceea ce cred în străfundul sufletului meu că viaţa pe pământ ar fi cumplit
de stearpă şi plictisitoare fără genul feminin. Indiferent cât eşti de
împotrivitor ideii de femeie nu trebuie să uiţi că printr-o femeie ai venit pe
lumea asta.
Știi că Dumnezeu aprinde câte o stea apoi o atârnă la ferestre-n perdele. Într-o zi a agățat una și la noi! Știai că stelele sunt mărțișoare ce se prind cu bolduri de aur direct în inimă?
Știi că Hristos binecuvântează rugăciunile taților pentru prințesele lor. Știai că pentru orice tată fetița sa e-o mică regină?
Știu că Dumnezeu ninge peste copiii Lui fericire. Să fii plină de binecuvântări ca Pacificul de ape!
„Multe fete au o purtare cinstită, dar tu le întreci pe toate!” (Proverbele 30:29)În dimineața aceasta Valentino - unul dintre prietenii mei care lucrează în Italia - mi-a scris că se simte cam stingher pe blogul meu unde comentează singur. „Chiar nu are nimeni de spus ceva concret?”, m-a întrebat. Deoarece timpul nu îmi permite uneori să răspund la anumite întrebări l-am provocat pe el să-și răspundă singur. Și a făcut-o. Destul de bine... Iată ce scrie:
„Mă simt cam stingher la comentariile de pe blog, văzând că sunt aproape unic, iar dacă apar alte intervenții sunt doar niște confirmări. Chiar nu are nimeni de spus ceva concret?
E un gând pe care-l port de ceva vreme și pentru că-mi dă ghes, am activat în mintea mea programul "think about" ca să înțeleg ce anume poate sta la rădăcina fenomenului negativ întâlnit.
Deci eu urmăresc un blog în care autorul exprimă o sumedenie de gânduri și declanșează în fiecare cititor un izvor de alte motivaționale pro, sau poate contra, lăsând ocazia fiecăruia în mod intenționat să se exprime la comentarii cu scopul de a multiplica rezultatul final al gândului de la început. Problema e că se așterne o tăcere, ori timidă, ori potrivnică, sau poate indiferentă.
Sunt sigur că nu e vorba de absență, fiindcă autorul e urmărit în număr consistent pe alte rețele și apariții ca persoană fizică. Cunosc persoane care îmi spun mie ceea ce ar trebui să scrie public.
Blogul e într-adevăr o categorie mai limitată, dar să ne găsim ca în negocierea lui Avraam pentru viața lui Lot (Biblia), asta se numește sămânță aruncată degeaba, că nimeni nu prășește, nimeni nu udă, nimeni nu cultivă (e faimos acest „Nimeni”).
Am să mă fac vulnerabil legat de trei categorii pomenite mai devreme :
1. Am fost timid, cel mai timid copil întâlnit vreodată! Am fost trimis să cumpăr pâine și nu am reușit să intru pe ușa magazinului de rușine... m-am întors cu banii acasă. Am stat două zile la autostop fără sa ridic o mână... Când mă săruta vreo rudenie de departe, luam foc de la obraji, la mâini și simțeam flăcări în pantofi. Nu e vorba de un fel de a fi, nu e caracterul, este un duh care trebuie combătut. Azi sunt liber și mulțumesc lui Dumnezeu. Nu fiți timizi, aveți doar de pierdut!
2. Opoziție. Am trăit și așa ceva, să ne imaginăm un adolescent care cântă în fața bisericii cu pachetul de țigări în buzunar... și nu mai spun, că lista e lungă. Dar dacă totuși apare împotrivire, ar fi de folos să fie publică, poate e instructivă.
3. Indiferența. Lasă că se descurcă si fără mine, ce treabă am eu cu d'astea, cu cât nu mă leg la cap fără să mă doară... restul să se descurce.
Cred că Dumnezeu urăște indiferența mai mult decât orice!
Valentino a sesizat o nevoie. Nevoia de dezbatere. Dar dezbaterile nu se fac de unul singur. Poate pe viitor oamenii prind curaj. Și în cuvinte.
Lanțurile „Silent” nu se întâlnesc numai pe blog. Din
nefericire stingheri și lanțuri silent găsim și în biserici.
Tot zilele
acestea Mihai Neamțu scria că România, cel mai mare exportator de inteligență
educată către țările occidentale, nu înseamnă numai „exod de olimpici care
aterizează pe platforme de cercetare la Oxford, Cambridge sau Harvard”, nu doar „vârfuri
excepționale” ci și valori medii ridicate, „oameni mintoși”. „Inteligența
românilor curtați, spunea Mihai, nu este una teoretică, ci și socială,
aplicată, practică”. Și da, are dreptate: românii din diaspora nu sunt doar
IT-iști de top, softiști sau medici excepționali, ci și cei mai buni dintre manageri,
constructori, șoferi ori chiar agricultori. Și asta nu o spun eu ci patronii,
multinaționalele de afară!
I-am scris
domnului Neamțu, și o știe bine și el, că românii post-decembriști nu au
exportat în Occident numai inteligență, numai forță de muncă, ci și...
spiritualitate, creștinism adevărat, dumnezeire practică. Românii l-au dus pe
Dumnezeu într-o Europă secularizată, agnostică, parțial atee, progresistă,
distrusă moral. O Europă ajunsă fără valori tradiționale, fără valori firești. În
ultimele trei decenii românii au împânzit Europa de Vest cu... biserici.
Indiferent de confesiune, într-o perioadă în care occidentalii pun lacăt pe
ușile catedralelor, le transformă în restaurante (am văzut cu ochii mei în
Oxford!), săli de popice, piscine, săli de poștă ori discoteci (cum au făcut
francezii din Metz), sau chiar locuințe particulare românii deschid lăcașe de
închinare! Nemții, englezii, irlandezii, danezii ori chiar spaniolii sunt
uluiți când văd duminică dimineața familii de români care merg la biserică cu
copiii în timp ce ai lor burdușesc PUB-urile, sunt șocați să mai vadă mirese în
mileniul III când tinerii lor se costumează la nuntă în pirați ori vampiri! Etc,
etc...
Da, în ultimii
20-30 de ani românii au exportat în Europa forță de muncă, brain drain și
creștinism practic. Trăit. Iar ultima categorie de export le întrece pe toate.
În importanță.
Nu ne place că au
plecat 5 milioane de români peste granițe, dar asta a fost voia lui Dumnezeu.
Românii l-au dus pe Dumnezeu într-o Europă distrusă moral. Și au ridicat
steagul Lui pe o redută aproape capitulată...
România a
exportat valori în Europa Occidentală. Aceasta ne-a exportat... nimicuri.
Chiar așa, un român - Constantin Brâncuși, a dus în saloanele de artă din jumatea Parisului o domnișoară Pogany (clasată în categoria „Tezaur” a patrimoniului Cultural), și-o franțuzoaică – Clotilde Armand a dus într-o primărie din jumătatea Bucureștiului sculpturi cu chipuri de satane!!! Iar un domn german - Fritz (parcă), expune prapori brodați în culorile homosexualilor în centrul Timișoarei. În centrul simbolului democrației postcomuniste. Nu mă miră deloc isprăvile lor. Fiecare expune ce are!
“Ce dar să-ți fac acum, că-i primăvara?...
Din nori îți cos o rochie ușoară,
Din ghiocei îți fac o cingătoare,
La gât îți pun șirag de lăcrămioare,
Te-ncalț cu pantofiori de toporași,
Să fii cea mai frumoasă din oraș.
Vrei și brățări, ba încă și cercei?
Îți fac un set complet din brebenei.
Și gata! Nu mai am, știi bine,
C-am cheltuit vreo trei poieni cu tine!
Mai vrei și pace, bucurii și sănătate?
Din astea n-am, la Dumnezeu sunt toate.
Și-atunci cu dragoste-oi îngenunchia,
Rugându-mă la El să ți le dea.”
De Magda Isanos
