Analiza la sfârşit de an - de Nicolae.Geantă

Nicolae Geantă, 2009

E ultimul gând pe care-l scriu în anul 2009.
Regret tot timpul pierdut aiurea în acest an (la telefon, la computer, pe Net, în malluri), l-aş fi putut petrece mai mult pe genunchi. Nu se va mai întoarce.
Regret greşelile ce le-aş fi putut evita, faptul că am judecat fără să cunosc de ajuns.
Regret momentele în care am căutat motive să mă absolv pe mine şi să învinovăţesc pe alţii, timpul prea puţin dedicat studierii Bibliei…, ori scrisului.
Regret că mi-am dorit prea mult, că nu m-am mulţumit cu ceea ce mi-a dat Domnul. Îmi pare rău că m-am comparat cu ceea ce pot alţii.
Regret sufletele care au rămas în urmă sub o cruce şi pe care nu le-am îmbrăţişat ultima dată.
Regret toate căderile, cuvintele de reproş la adresa celor din jur, rostite fără să înţeleg că unii oameni te iubesc dar nu se pricep prea bine să arate.
Regret proiectele făcute şi nerespectate, întrebările pe care le-am ignorat, răspunsurile amânate, lecţiile pe care le-am învâţat şi apoi le-am uitat.
Regret că nu m-am ocupat mai mult de tineri, că uneori i-am mustrat fără să-i mângâi mai întâi. Aş fi putut să le arăt mai mult din Isus.
Regret că nu am petrecut o vacanţă cu familia mea, că nu le-am oferit cadourile pe care le meritau, măcar de Crăciun.
Regret că nu am dăruit mai mult bisericii, săracilor, văduvelor, că nu am vizitat bolnavii sau orfanii ce se uitau la mine ca la mâna Lui Dumneuzeu.
Regret că am predicat prea puţin. Ogoarele sunt totdeauna gata de seceriş!
***
Regret atâtea... Totuşi, am o mare bucurie, care şterge toate aceste neîmpliniri: sunt mulţumit că până ultima zi a anului pot spune despre Domnul “Eben Ezer”!  Binecuvântat să fie Numele Lui. El, şi-a făcut partea. Fără regrete!

Anii noştrii - P. Dugulescu

Anii noştrii, ani puţini,

Cum se duc de iute!

Şi pe loc de-ai vrea să-i ţini –

Tot îţi vor scăpa din mâini,

Că-s făcuţi din săptămâni,

Zile şi minute.

Anii noştrii de necaz,

Cum îşi sapă cale!

Lăsând cute pe obraz,

Jug ce-apasă pe grumaz,

Ce-a fost ieri, nu mai eşti azi!

Mergi cu ei la vale...

De Crăciun învinge frigul! - de Nicolae Geantă

Într-o noapte geroasă de Crăciun, o asiatică săracă îşi înnoda paşii prin zăpadă, cuprinsă de durerile naşterii. Întunericul gros, nămeţii reci, copacii neprietenoşi şi cerul fără stele erau singurii însoţitori. Undeva, peste deal, o misiune creştină, era raza ei de speranţă. Însă nu a reuşit să mai treacă râul, căci i-a sosit sorocul... A coborât sub un pod şi a născut. A îmbrăcat pruncul în hainele ei, şi istovită, a adormit. Dimineaţa, şefa misiunii venind din sat, a făcut pană de motor lângă pod. Coborând, a auzit un copil smiorcăind. Era învelit în hainele mamei, iar ea în zdrenţe... nu mai trăia. După ani de zile, băiatul crescut la misiune, într-o dimineaţă de Crăciun a mers cu adoptiva la mormântul mamei sale. S-a dezbrăcat în pielea goală şi a pus hainele peste ţărână: „Ţi-a fost mai frig de-atât, mamă?”...

Când Isus a venit pe pământ, S-a dezbrăcat de hainele Sale divine ca să-i îmbrace pe semeni. A venit la ai săi, dar ei nu i-au gasit nici loc de cazare. Şi..., s-a născut în frig. ”Noi, nu l-am fi tratat aşa!”, zumzăie voci contemporane. Serios?

Surogate de Crăciun - de Nicolae Geantă

Nu trebuie să ai cine ştie ce dimensiune teologică, pentru a sesiza (neputiincios), anual, dimensiunile de neegalat pe care le-a căpătat sărbătoarea Crăciunului, adică a Nativităţii - cum adevărat este ea în lumina biblică. Nu, nu vă gândiţi la vreo trezire spirituală a creştinului român, la faptul că urcă mai aproape de cer după ce a meditat la ieslea Prunclui născut în scutece sărace. Ci, la îmbulzeala de la cumpărături, în ciuda preţurilor plesnite, la banii aruncaţi pe lucruri pe care nu le-ar fi cumpărat cu altă ocazie, la consumerismul excesiv, la spitalele gemând de caraghioşi care au căzut în păcatul îmbuibării, la grătarele încinse în frigul de decembrie (probabil o răzbunare pentru anii comunişti când friptura era tabu pentru populaţia mioritică), la km de caltaboşi înfulecaţi, la bubuielile ca la Verdun, la chiotele ce răsună de la termopanele dintre blocuri până la ferestruicile caselor răsfirate printre vii şi livezi...

Privim atât de dezgustaţi la kitsch-urile care au sufocat nu numai pe mireni, ci chiar şi „feţele religioase” (până şi Papa Benedict s-a-mbrăcat în Moş Crăciun!). Suntem ofuscaţi de substitutele care-L ţin pe sărbătorit, pe Isus Hristos, afară, la uşă, chiar de ziua Sa! Pavoazarea de Crăciun a ajuns aproape asemănătoare cu Halloween-ul: brazi împodobiţi (uneori chiar în biserică!), beteală, globuleţe, lumini, leduri, vâsc, ho-ho-ho-ială, crăciuniţe (!) dezbrăcate, dar cu căciulă de „moş” pe cap, moşi din ciocolată, moşi de închiriat, felicitări aiurea, care n-au nimic în comun cu noaptea sfântă, reni cu nume de import sau autohtone, care trag la sănii... fără zăpadă. Brazi din metal în oraşe, copaci plini cu leduri, costume de moş pentru câini, ba chiar şi ficuşi împodobiţi cu beteală, (cum am văzut chiar azi într-o farmacie)!!! Ce e aia iesle, Prunc, sfinţi părinţi, magi? Afară cu actul nativităţii!

Am lansat a treia carte - de Nicolae Geantă

Nicolae Geantă, prof. dr.

Nicolae Geantă & conf. univ. dr. Radu Săgeată

Nicolae Geantă & dr. Vasile Simileanu

Târgul de carte "Gaudeamus", Bucureşti

sâmbătă 27.11.09

Am lansat cel de-al treilea volum despre Câmpina...

Lucrarea de faţă, se numără printre studiile reduse numeric, care bazându-se pe o analiză la nivel de microscară, scoate în evidenţă impactul complex al unei activităţi devenită istorie: industria petrolieră. Din acest punct de vedere, chiar metodologic, se pot remarca piste de cercetare, care pun în evidenţă particularităţile interdependenţelor pe spaţii mici, şi care, direct sau indirect, definesc unele acţiuni menite să îmbunătăţească sistemul actual de management teritorial.
(prof.univ.dr. Ioan Ianoş, preşedinte Comisia 1 ARACIS)

Nicolae Geantă & prof. Gheorghe Stanciu



Dincolo de Thanksgiving - de Nicolae Geantă

Suntem o societate plină de nemulţumiţi. Şi de nerecunoscători. Politicieni, cu feţe acrite (şi multe), nemulţumiţi de adversarii politici. Şi nici de poporul care la 4 ani îi votează. Părinţi singuri, cu ochii înlacrimaţi, nemulţumiţi de copiii ce i-au legănat noaptea la doişpe pe braţe. Iar acum, pruncii adulţi, i-au uitat undeva la ţară. Departe. Copii nemulţumiţi de părinţi. De bugetul babacilor, care nu se ridică la moda touch-screan-urilor. Profesori nemulţumiţi. Şi scârbiţi de elevii din ce în ce mai slabi. Elevi nemulţumiţi de profesori. Care nu dau note mari pe nimic! Muncitori nemulţumiţi de patroni, de salarii, de cele 10-12 ore de muncă. Patroni nemulţumiţi de muncitori. Care îi pişcă la materiale. Medici nemulţumiţi de starea bolnavilor. Financiară. Bolnavi nemulţumiţi de medici. Popor nemulţumit de preoţii din frunte. Şi popi, nemulţumiţi de bisericile cu strănile goale. Pastori nemulţumiţi de colectă. Şi fraţi nemulţumiţi de darul celor ce le predicică.

Biserica, între pasiune şi rutină - de Nicolae Geantă

Atmosferă de cimitir. Fraţi care întârzie (de obicei) la biserică. Surori care au capul împărţit de o eşarfă. Şi haine care le-au rămas mici. Coşuri care circulă prin sală pline cu banknote. De 1 leu. Scaune goale la cină. Popor prea puţin la rugăciune. Predicatori care luptă cu somnul. Tineri cu ochii deschişi la rugăciune. Scaune pe jumătate goale în biserici. Cântări găjâite, cu acorduri prelungi. Rugăciuni care nu trec de tavanul bisericii. Ceasuri în spatele şi în faţa amvonului. Adolescenţi care cască din cinci în cinci minute. Clădiri cu zugrăveli neîngrijite. Diaconi cu faţa ca lama de brici. Biblii tocite, cu coperţi rupte şi pagini îndoite. Harfele ori Laudele Domnului uitate acasă. Portofele sigilate. Zeciuieli înjumătăţite. Pardon, înzecite. Săraci în faţa bisericii. Ce mulţi!!! Părinţi sau fraţi nemântuiţi. Vecini care zboară spre prăpastie. Şcoli fără mărturii. Societate fără martori. Spitale, azile, cu aer de închisori. Şi puşcării nevizitate... Biserici, spunea Vance Havner, care trăiesc atât de sub nivelul adevăratei bucurii creştine încât ca cineva să fie la nivelul lor ar trebui să cadă din... har!
De unde-au năvălit aceste apatii în sânul bisericii? Cine a generat indiferenţa? Lipsa educaţiei, a păstorilor superînţelepţi, a membrilor superbogaţi, a gift-urilor venite din străinătăţuri, a mâinii prea scurte a celor de la Culte, sau golul lăsat de dorinţa arzătoare, de pasiune, de râvna pentru lucrare, pentru divinitate? Paradoxal, există pasiuni. Pentru case, maşini, MP4, touch screen-uri, plasme, firme, conturi, bere sau vin, grătare, excursii, tunsori, Armani, Giordani... Nimicuri. Needificatoare.
Pasiunea, spune DEX-ul, este o afecţiune puternică şi de durată, pentru cineva sau ceva. Ea nu-i generată de un foc care abia mocneşte, de-o credinţă ţinută la relanty, de-o stare laodiceeană învinsă în lupta cu somnul. Ori cu televizorul. Pasiunea înseamnă entuziasm. Acţiune din inimă. Ca pentru Dumnezeu. Nu e o emoţie. Nu trece repede. Pasiunea înseamnă râvnă, efort, transpiraţie, preţ. Unul care să coste, cum spunea regele David. E o responsabilitate. O silinţă. O alergare, zi de zi. Mereu în frunte. Mereu între cei mai buni. Mereu cu motoarele turate la maxim. E o caracteristică divină. Fără oboseală, fără plictiseală, fără încetinire, fără marşalier. Mereu cu rezervorul plin. Poate cineva să ia tăciuni în sân fără să i se aprindă hainele? (Prov. 6:27). Atunci de ce e multă cenuşă?
Doamne, ţine-ne turate motoarele! Pe cele noi, pe cele de ani de zile rodate. Pe cele stricate repară-le. Pune Tu în ele benzină. Şi dă-le foc!

PS: Sub sintagma de mai sus, vineri 6 noiembrie, păstorii Franco Petrone, Nicu Mărgăian, Samuel Rus, George Uiuiu, Tică M, Simon Petru şi subsemnatul, au încercat să coboare cerul la Câmpina. După 6 ore de program, biserica începu' să urce spre cer!

Nicolae.Geantă: Creștinii după Evanghelie - 110 ani de mărturie trăită

În perioada 1-3 octombrie am participat la Sibiu şi Tălmaciu la cea de-a 110-a aniversare a Bisericii Creştinde după Evanghelie din România. Inaugurată la 1 octombrie 1899 la Bucureşti de către păstorii  Francis Berney şi Charles Aubert, doi misionari motivaţi să lucreze printre români de către englezul John Broadband, BCDE din România a fost recunoscută oficial abia în anul 1933, după care a fost intrezisă în anul 1941 de către regimul naţionalist extremist al mareşalului Antonescu. După 1948, la presiunile Occidentului, România a recunoscut toate cele 3 biserici evanghelice din România (Baptistă, Creştină după Evanghelie şi Penticostală), însă "represaliile" la care au fost supuse de către comunism au fost cele mai severe din istoria modernă a creştinismului din spaţiul carpato-danubian. Totuşi, între 1941-1968, adică în anii grei ai persecuţiei, Biserica CDE din România a cunoscut cel mai mare ritm de creştere (400 %!) din istoria sa. După 45 de ani de întuneric comunist, din decembrie 1989 BCDE şi-a dublat numărul de biserici în mai puţin de 10 ani, însă paradoxal, cu toată libertatea religioasă din post-comunism, ritmul de creştere din perioada prigonirii nu a mai fost atins. La sărbătorirea celor 110 ani de mărturie trăită pe meleagurile mioritice, BCDE are 661 de biserici şi aproximativ 47.000 de membrii, fiind situată pe locul 10 în rândul celor 18 confesiuni recunoscute oficial de către statul român postdecembrist. De asemeni, BCDE din România dispune de un Institut Teologic Universitar (Thimotheus) la Bucureşti.

Cu Dumnezeu prin Diaspora - de Nicolae Geantă



Nicolae Geantă & Nicu Mărgăian & Franco Petrone & Daniel Floruţă

Zilele trecute am ”trăit” în diaspora. Nu ca emigrant, ci ca vizitator printre emigranţi. Invitat la biserică. Penticostală. Am trăit de fapt clipe de neuitat. Sfinte, cu Dumnezeu. La pieptul Lui. Acolo, departe de casă, în seceta Spaniei, Dumnezeu este parcă mai aproape. Mai aproape de Biserică, de tineri, de bătrâni, de copii. E decât puţin deasupra capului. Când treci pragul adunării, Duhul Sfânt îţi suflă în ceafă. Toată slujba divină.

Secretele conducerii: Abilitatea şi Influenţa - de Nicolae Geantă

„Alege din tot poporul oameni destoinici, temători de Dumnezeu, oameni de încredere, vrăjmaşi ai lăcomiei; pune-i peste popor drept căpetenii peste o mie, căpetenii peste o sută, căpetenii peste cincizeci, şi căpetenii peste zece” (Exod 18:21)

Toţi creştinii vorbesc despre conducere, dar puţini o înţeleg. Mulţi o doresc, dar puţini o dobândesc. Mulţi cred că-i pot purta sarcinile, dar realitatea e că puţini sunt în stare. Pentru că adevăratul test al conducerii nu e locul de unde începi, ci unde sfârşeşti (John Maxwell). Deseori, cei instalaţi în jilţul comandamentului, cred că au urcat un deal, dar se constată cu tristeţe că au început să coboare... Ce este oare acest subiect minunat pe care îl numim conducere? Şi, cum sunt cei ce pe drept o deţin? Dacă întreabăm 10 oameni „ce este conducerea” mai mult ca sigur vom primi 10 răspunsuri diferite. Uneori ei descriu conducerea ca o personalitate, copiind comportamentele vreunui lider. Dar liderii sunt diferiţi, abordează tehnici diferite, pentru situaţii diferite. Şi atunci, cum ajungem la adevărata conducere?

Trăim într-o perioadă în care una dintre problemele fundamentale ale omenirii este lipsa de conducători. De conducători eficienţi, vrem să spunem. Se organizează traning-uri de leadership (ce definiţi!), conferinţe cu teme axate pe conducere, se tipăresc cărţi, broşuri, studii, se înregistrează casete, se printează CD-uri ori DVD-uri. Şi totuşi, e atât de mare nevoia de o conducere eficientă în biserici! De lideri care să transforme viziunea în realitate. De persoane cu abilităţi, cu eficienţă, cu influenţă, cu seriozitate, cu competenţă, cu ungere divină. Care atrag oameni, care beneficiază de încrederea celor din jur. Bisericile sunt paralizate de lipsa unor conduceri evlavioase, iar viitorul lor depinde în mare măsură de atitudinea conducătorilor. Unde au dispărut toţi liderii cu charismă? A avut Biserica doar conducători eficienţi de trecut? Desigur, că nu. Atunci cine îi mai poate motiva pe cei prezenţi la acţiune?

Paznic la farul reformei - de Nicolae Geantă

Era neoharetiană a zvârlit pe piaţă un container de idei al neopoliticienilor, predispuşi să se bată pentru gaura din covrigul umejor, dumicat de bătrânele cotarle năpârlite de comunism, dar cu o gândire şi un profesionalism în ce priveşte bucătăria „şcoalelor” care impune o hetacombă de jertfe! Pe de altă parte, neoharetismul şcolar a generat şleapca poliţiştilor de opinie, care au îngrămădit tubul catodic, netu’ şi gazetele ţării. Însă, experienţa lor - „zero” la catedră, şi „lăutărismul” (vezi Noica) intelectualilor politici, se dovedesc un inamic nevrotic al ideii de reformă şcolară. De aceea, ca pedagog, mă simt obligat să v-alarmez.

1. Admitere (la liceu). Monşerii abramburiţi de d-na Andronescu vor învăţământ obligatoriu de 13 clase! Însă, noi ştim bine că acest tip de şcolarizare (visat de Ceauşescu!) e un fiasco total! Printre altele, înseamnă ca elevul să nu poată fi constrâns la absenţe. Prin urmare, va face câteva sute de chiuluri pe an. Obligativitatea nu permite să-l exmatruiculezi. Iar poliţia, gardienii şi jandarmii, vor avea şi mai mult de furcă la adunat tineri de prin coffe-neturi, baruri, uliţe şi pieţe, pentru a-i excorta spre sălile de clasă (suntem sătui de aceste „operaţiuni” la clasele de-a IX-a şi-a X-a). Învăţământul liceal obligatoriu, înseamnă promovarea nonvalorilor din gimnaziu. „Nu mai învăţ nimic, că oricum voi intra la liceu” va fi noul laitmotiv. Acum, diferenţa dintre cel ce ştie carte şi cel ce de-abia bâzgăleşte o iotă, dispare. Şi-ajungem fără să vrem tot la dl. Băsescu: „ospătari, frizeri, croitori, zidari…”, cine vor mai fi? Ori dacă cei ce-au condus România după ’89 – afoni la politică, cred că „las-o bă, că merge aşa” ne va mai ţine şi pe viitor, iar naţiunea se va descurca şi fără forţă de muncă şcolită, calificată? Şcoala nu-i partidul fraţilor, e ţara!

Lauda de sine, nu...- de Nicolae Geantă

Aşa vorbeşte Domnul, "Înţeleptul să nu se laude cu înţelepciunea lui, cel tare să nu se laude cu tăria lui, bogatul să nu se laude cu bogăţia lui, ci cel ce se laudă să se laude că are pricepere şi că mă cunoaşte, că ştie că eu sunt Domnul, care fac milă, judecată şi dreptate pe pământ! Căci în acestea găsesc plăcere eu, zice Domnul" (Ieremia 9:23-24)


Într-una din zile, întins pe patul unei camere de gardă în spital cu perfuziile în vene, mi-a crescut barometrul durerii, ascultând declaraţia vecinului de suferinţă din patul limitrof: "Doamna doctor, am 69 de ani doamnă, da io am fost ăl mai mare sculier-matriţer dîn uzină. N-a avut fabrica un meseriaş aşa..., venea şi directorul să-i ascut cuţitele dă la maşina dă tocat... Am fost mare meseriaş doamnă, mare de tot...". Declaraţia plină de narcisism a unui bătrân cu dureri de pântecăraie, la urgenţele policlinicii, unde durerea nu ţine bariere etnice şi sociale, nu m-a amuzat cum ar fi fost probabil cazul, ci m-a pus adânc pe cugetat: "cât de mult ne place să ne lăudăm noi", şi nu alţii...

Mai e valabil în 2009 Radu GYR? - Nu dor luptele pierdute...

Nu dor nici luptele pierdute
nici răniile din piept nu dor
cum dor acele braţe slute
care să lupte nu mai vor.

Cât inima în piept îţi cântă
ce-seamnă-n luptă-un braţ răpus?
Ce-ţi pasă-n colb de-o spadă frântă
când te ridici c-un steag, mai sus?

Înfrânt nu eşti atunci când sângeri,
nici ochii când în lacrimi ţi-s.
Adevăratele înfrângeri
sunt renunţările la vis.

Radu Gyr

Între spiritismul lui Hasdeu şi penelul lui Grigorescu - de Nicolae Geantă

De câţiva ani buni, municipiul Câmpina “sparge” zeci de mii de euroi p’o sărbătoare dedicată Iuliei Hasdeu. Concerte de pian, summit-uri şi alocuţiuni în aer liber, party, fotografii pentru presă. Bârfe. Oameni fericiţi şi nemulţumiţi. Ne întrebăm dacă se merită. Sau mai bine zis, dacă e corect...
Personajul “legendar” (pentru unii contemporani din urbe) - Iulia Hasdeu, nu a scris o iotă despre Câmpina, nu a adus nici o contribuţie dezvoltării oraşului, nu l-a promovat în mediile în care s-a învârtit, nu l-a avut trecut în documente. Ba mai mult, n-a trăit aici nici o secundă. Nu i-a respirat aerul, nu i-a atins colbul uliţeler, nu i-a văzut cerul şi nici copacii cocoşaţi de omăt. Nu i-a dedicat nici un catren, un stih ori poezie. De fapt, despre geniala tânără hasdeiană, pentru care unii au tupeul să spună că “dacă ar fi trăit mai mult l-ar fi întrecut chiar şi pe Eminescu” (!), (dar dacă el ar fi trăit mai mult ?!), nu cred că putem spune că are operă!

Castă nobilă și proastă - - de Nicolae Geantă

În ultimele săptămâni de şcoală, dăscălimea română este asediată de o droaie de bărzăuni gălăgioşi ale căror odrasle se zbat de ceasul repetenţiei. Copiii patronilor, doctorilor, inginerilor, bancherilor, inspectorilor etc, dar şi ai buticarilor ori florăreselor, şi-au pus în undă toate antenele, „dând oricât, numai să treacă”. Datorită poziţiilor pe care le deţin babacii lor sau "alcooliţii" acestora, unchiuleţii sau vecinii (de bloc, de vilă, de stradă sau sat), aproaperepetenţii, cred că în România, învăţământul bugetar, dacă e gratuit poate fi şi de cumpărat!
Săracii (cu duhul) – bogaţi, cu mintea până la genunchiul broaştei, n-au auzit că banii nu pot cumpăra decât cărţile nu şi înţelepciunea! Şi, precum văd că în societate totul se rezolvă prin semeseuri, mailuri şi mobile, copchiii care vin la şcoală ca la gară, cred că promovarea clasei nu mai ţine numai de note, prezenţă şi... bun simţ.

Biserică sau Doftană? - de Nicolae Geantă

V-aţi întrebat vreodată cum ar fi arătat omenirea fără biserică? Fără lăcaşul unde se coboară Dumnezeu printre noi? Unde s-ar mai propovădui dragostea, iertarea, dărnicia, bunătatea, smerenia, cinstea, speranţa...? De fapt, biserica e singura speranţă a lumii. Fără ea lumea ar rămâne pierdută.
Biserica poate fi speranţa cartierului, oraşului, satului, a regiunii sau chiar a naţiunii, numai în măsura în care slava Lui Dumnezeu se revarsă peste credincioşi, încălzindu-le inimile (şi nu mintea!), şlefuindu-le sufletele, modelându-le caracterul, ridicându-i când sunt căzuţi, acoperindu-i când sunt goi, vorbindu-le când tac, îndrumându-i când greşesc ori înflăcărându-i pentru lucrarea Celui ce-a părăsit cerul să se jertfească pentru omenire. Însă o biserică, unde slava Lui Dumnezeu stă ascunsă sub obrocul neputinţei, poate deveni rece, atmosfera ei de doftană nemaiatrăgând pe nimeni, tocmai de teama de a nu-i răci.

EŞTI STRUNGAR, POŞTAŞ SAU ŞOFER? AI PROBLEME CU SERVICIUL? FĂ-TE PRIMAR! - - de Nicolae Geantă

Sloganul de mai sus nu e o reclamă electorală. Nici a AJOFM-ului, care propune şomerilor reconversia profesională. Şi nu e lansată nici de Ministerul Muncii, ori de Asociaţia Primarilor din România. Ci, dacă veţi accesa site-ul Consiliului Judeţean Prahova (cum am făcut eu deja, fară să vreau), o veţi găsi. Undeva, cam dosită. Pentru asta însă, trebuie să ai ochi. Care să vadă.
Din cei 104 primari ai judeţului, 90 sunt la comune. Dintre ăştia, numai 24 au studii superioare! Restul, alcătuiesc un nomenclator de meserii! Breslaşi, unu’ ş-unu’: frezori (Puchenii Mari), reglori (Cosminele), strungari (Adunaţi, Boldeşti-Grădiştea), şoferi (Gornet Cricov, Poseşti), electricieni (Bălţeşti), lăcătuşi mecanici (Bătrâni, Jugureni), termişti (Apostolache), rectificatori, energeticieni, maiştrii, tehnicieni... O uzină întreagă. Fără director, şi fără femeie de serviciu! Cele mai exotice meserii de bază ale “primilor oameni ai satului” oferă o paletă largă şi foaaarte colorată: impiegat de mişcare (Ciorani), veterinar (Ştefeşti), poştaş (Starchiojd) sau... cântăreţ bisericesc!!! Dintre partidele cu cei mai mulţi “alsolvenţi de SAM” se evidenţiază PSD şi PD-L, iar grosul exoticilor vine din PNDC, partiduş care, cu “cântăreţul bisericesc” dorea să pună epitaf economiei prahovene.
Nu avem nimic cu meseria de bază a aleşilor.Şi nici cu dânşi ca persoane. Ori cu pregătirea lor profesională. Probabil că în fabricile unde-au lucrat ’mnealor, duduie ş-acu’ producţia. Sau vin laicii la biserică. Însă, ceea ce ne enervează este profesionalismul lor în “trebile” ţării. Cum să cunoască administraţie un om care toată ziua a jerpelit fiare, a legat becuri, a tăiat cu dalta, cu firezu’, ori a măsurat cu metrul? Pentru el, societatea se înseamnă viaţa de fabrică. Tratează oamenii ca pe o menghină, ca pe un motor, ca pe un circuit electric, ca pe o rampă de scânduri! Pentru acest tip de ales local, cei din jur nu au viaţă, nu-s spirite, ci materie... Şi atunci, cum să nu facă varză satul/oraşul/municipiul ? Cum să pui “căpetenie” peste 1000 de oameni, pe cei care nu-s în stare să conducă mai mult de 10, de 50 de 100? Prin urmare, maiştrii, tehnicienii, veterinarii, şoferii sau poştaşii vor aduce progrese la randamentul pe care îl au iniţial: de 10, 50 sau 100.

BLESTEMUL MEDIOCRITĂŢII - de Nicolae Geantă

Din discuţiile purtate cu colegi pre sau universitari, motivul de nemulţumire cel mai des invocat este acela că cea mai mare parte a tinerilor (fie ei elevi sau studenţi), suferă de un veritabil, dar regretabil „şoc cultural”. Pe româneşte sunt pulbere cu capul ! Studenţii nu ştiu să redacteze o lucrare, au probleme cu logica, nu ştiu să marcheze sursele citate, au grave carenţe la limba română, nu gândesc înainte de-a vorbi, şi-şi prelungesc vacanţa-n timpul cursurilor şi cursurile-n timpul vacanţei ! Tinerii nu mai lecturează (numai 12 % dintre ei au citit în 2008 o carte !?), nu se concurează, primesc cu cea mai mare seninătate notele de 2 şi 3, nu au spirit de iniţiativă, acţionează numai sub imbolduri ori din obligativitate. Elevii se urcă-n cârca profesorilor la catedră, îi mângâie, încearcă să-şi negocieze notele (crezând că şcoala este un veritabil iarmaroc), vorbesc aiurea-n timpul orelor, nu citesc fluent, nu pot face difernţa între Caragiale şi Arghezi, între Ecuator şi Polul Sud. Promovează manelismul, hainele peticite (de noi nouţe!) ori ghiulurile de tinichea. Nu ştiu să danseze (la balurile şcolii) decât din buric, scriu strâmb, necaligrafic, mănâncă litere, nu pot socoti corect - nici în minte şi nici pe foaie! În schimb părinţii plătesc meditaţii de-i ustură buzunarele. Îi sfătuim prietneşte că acest act este snobism.

Absenteismul îngrijorător (în condiţiile în care învăţământul este obligatoriu 10 clase), cvasiprezenţa jandarmilor prin şcoli, starea de lehamite a elevilor dar şi a profesorilor, aroganţa părinţilor, devierile de comportament, ne împing să credem că în câţiva ani vom fi sufocaţi de indivizi de duzină a căror mediocritate nu poate fi spălată cu toată apa de pe Dunăre. Oare nu se mai face carte-n România? Nu mai au tinerii de azi aceeaşi zestre genetică asemănătoare părinţilor, adică dublă faţă de media europeană? Atunci, cum de s-a ajuns aici?

Mariajul: CĂSNICIE SAU CĂZNICIE ? - de Nicolae Geantă

Aproape zilnic auzim, involuntar ori ba, persoane ce-şi descarcă nemulţumirea faţă de partenerul cu care împart patul conjugal. Uneori pe peronul gării ne intersectăm cu maldăre de geamantane, iar în spatele lor, chircite, stau ascunse femei drăguţe, cu ochii roşii de plâns. Pe sala tribunalului, ţâncii îşi trag de mânecă părinţii încruntaţi, implorându-le clemenţă. Împăcare. Regrete. Într-o odaie spaţioasă, cu feţe tăioase ca lama de brici, el şi ea îşi împart aragazul, frigiderul, televizorul, canapeaua...
De ce ne-am căsătorit şi mariajul nu merge bine? De ce doi oameni care stau împreună într-un apartament nu îşi mai vorbesc? De ce există amăgire în familie, în „colţul de rai” de pe pământ? De ce sunt sufocaţi avocaţii de persoane care divorţează? De ce atâta nefericire, lipsă de dragoste, de devotament, de slujire şi ascultare faţă de partenerul de viaţă? De ce atâta agresitate dobermanică, generatoare sigură de vieţi sfâşiate? A devenit căsătoria - cea mai sfântă legătură dintre un el şi o ea, un subiect atât de complicat încât nu mai există soluţii? A intrat societatea în colaps moral? Care-i factorul determinator ce a instaurat haosul drept normaliate?

DE CE MĂMĂLIGA SE FRIGE CU SPAGHETE? -- de Nicolae Geantă

De fiecare dată, când e vorba de asocierea românilor cu ţiganii, luăm foc imediat. Este şi cazul declanşat nefericit de Michele Bambrilla, un fel de CTP al italienilor. Care, l-a făcut pe Lucescu “ţigan”. În mod plastic, un artificiu jurnalistic sportiv din Cizmă, zice ’mnealui. Şi poate că aşa şi este. Dar românii nu-l cred. Chiar dacă nu a avut nici o intenţie să-l defăimeze pe Împărat. Însă, (tot) fără să vrea, a declanşat un tărăboi. Internaţional. A intervenit ambasada României, pressa de la Bucureşti, netu’ şi forumurile sale. S-a apelat la Unine. Iar signore Bambrilla a fost pus la zid. Şi băgat în mă-sa de (aproape) toţi românii. De cealaltă parte, italienii şi-au dat-o iar în petec. Pe forumul lui “Il Giornale” (şi nu numai), ne-au înjurat de toţi morţii. Totul declanşat de un nefericit pleonasm: ţigan român !

Fiecare, Oricine, Cineva, Nimeni (școlar) - de Nicolae Geantă

Fiecare, Oricine, Cineva, si Nimeni sunt foarte buni prieteni. Împreunã lucreazã ca bugetari la stat. Statul degeaba, pardon statul român…

Înainte de începerea anului scolar, când profesorimea românã a dorit sã îsi stabileascã “statutul financiar”, Fiecare a spus cã este foarte ocupat si nu are timp de negocieri. Oricine avea alte preocupatiuni pe linie de partid. S-a hotarât ca la discutii sã participe Cineva, însã acesta nu cunostea exact metodologia, asa cã singurul care a luat notite si a promis cã va rezolva situatia salariilor a fost Nimeni.

Saducheii de Presă - de Nicolae Geantă

Cred ca, majoritatea dintre cei ce mai cititi, ati auzit de Saduchei. Acea secta iudaica, alcatuita din clanul preotilor care slujeau la Templul din Ierusalim. Cei care L-au condamnat pe Isus Hristos la rastignire pe cruce. Acesti saduchei care tebuiau sa se indeletniceasca doar cu cele sfinte s-au aventurat si in lumea cosmopolita, adoptandu-i obiceiurile. Asta pentru ca nu doreau sa supere puterea romana. Erau asa-zisi oameni de bine. Supusi lui Dumnezeu, dar si Romei. Nu doreau sa deranjeze pe nimeni.

Fara sa fiu acuzat de exagerare, mare parte din presa de pe la noi se comporta in cel mai pur spirit de saducheu. Scrie in asa fel incat sa nu deranjeze pe nimeni. X este prieten cu seful, cu noi, cu primarul, cu partidul, cu domn’ senator, este patron, ne sponsorizeaza, lucreaza la politie, la primarie, are pile … Nu-l putem deranja! Constatam ca multi gazetari si-au agatat de gat jujeul cuminteniei si-al omeniei de bine. Astfel cainele de paza al democratiei nu mai musca, ci a devenit un mielusel, care behaie neputincios in pustie.

Ca bobul de grâu - de Traian Dorz

de Traian Dorz
Adeseori noi trebuie să plângem pentru ca alții să poată cânta.

Să veghem pentru ca alții să poată odihni,
să flămânzim pentru ca alții să poată să se sature,
să rămânem pentru ca alții să poată merge,
să ne smerim pentru ca alții să se poată înălța

și să murim pentru ca alții să se poată naşte.
- să facem aceasta cum o face grăuntele de grâu semănat…
Cum a făcut-o Domnul și Mântuitorul nostru.

Încremenire în mișcare - de Nicolae Geantă

Istoria relaţiilor dintre clasa politicienilor şi a dascălilor de pe la noi, ne prezintă un spectru larg de opinii, afirmaţii cu pretenţii de judecăţi angelice, prejudecăţi inabil mascate şi elogii deşănţate mirosind demagogic de la o poştă. „Vom oferi profesorilor tichete cadou..., vor beneficia de banii pentru haine!..., de suta de euro pentru cărţi..., de primă de vacanţă..., de laptopuri ieftine..., le vom mări imediat salariile cu 50 %..., le vom zugrăvi toate şcolile (la exterior!)..., le vom oferi transport gratuit..., îi vom respecta mai mult decât au făcut-o precedenţii..., vom promova valorile” etc, etc, sunt numai câteva dintre gogoşile electorale lansate de politicienii cu meşe de metrii pătraţi şi frizuri de boxeri, experţi în intrigă şi slugărit, pregătiţi sufleteşte pentru o nouă rundă de umplut sacul personal. Totuşi, gogoşile mioriticilor electorali, ori cât ar fi „de plăcute la privit”, nu anunţă niciodată sfârşitul parodiei şcolare, ci sunt numai un aperitiv într-un simulacru care în care se schimbă bucătarii.

Fără să avem pretenţia că am realizat sinteza psiho-sociologică a şcolii româneşti, înainte de declanşarea noului război cu terciuri electorale, am constatat, în particular, că în cei 18 ani de reforme, vâslaşii politici au adus şcolii atâtea schimbări, încât au încremenit-o în mişcare! Şi, evident, au băgat-o într-o criză de idealuri. Similar cu societatea.

CARACTER + COMPETENŢĂ = CREDIBILITATE - de Nicolae Geantă

Cel mai important motiv, datorită căruia cei ce conduc sau administrează au eşec, este credibilitatea. Adică acea însuşire a unei persoane de a fi crezută. Sondajele de opinie ne arată că, pe plaiurile mioritice credibilitatea este foarte ciobită. Românii sunt apatici, nu mai cred în nimeni. În nimic. Parlamentul (şi cei ce-şi fac treaba pe acolo) a ajuns cea mai necredibilă (incredibilă!) instituţie, iar Guvernul, Justiţia, Poliţia, inspectorii, medicii, primarii ori consilierii, trec tare greu testul verosimilităţii. Până şi biserica sau armata şi-au pierdut din procentul integrităţii. Asta pentru că marea majoritate doar vorbesc, apoi luftează în teren. N-au eficienţă. Ei sunt plăcuţi ca prieteni, dar nu-s demni de urmat. De ascultat.

Iepurele sau Crucea? - de Nicolae Geantă

Iepuri cu coşuri de ouă. Ouă desenate cu iepuri. Iepuri cu ouă în cârcă. Ouă cu peisaje de primăvară. Iepure cu fular, iepure cu sacul de daruri în spate (ca moşul de Crăciun!), traiste stil ou, târne cu iepuri cocoţaţi peste ouăle vopsite. Ouă desenate cu tot felul de semne. Fără nici o semnificaţie însă. Iepuri în poziţie şmecherească, salutând. Ouă cu grădini de vară înflorite. Iepuri plantând flori ori jonglând cu ouă roşii. Ouă cu iepuri ascunşi printre copaci. Ba chiar o grădină cu morcovi, şi-un iepure savurând din ei. E-o expoziţie cu desene de Paşti! În holul celui mai mare liceu din localitate! Şi-n multe alte şcoli...

În office-ul meu, pe birouri, stau cruci peste ouă. Şi ouă printre cruci. Cruci treflate, cruci drepte, cruci pitice. Cruci din chibrituri, din paie, din beţe, din ebonită, din nasturi. Negre, arse la foc sau lăcuite. Ba chiar o cruce din cioburi de oglindă, lipite pe un carton verde. Ouăle sunt desenate cu carioca, cu markerul, au ochi, cozi, nas sau căciuli. Un ou, pe care e lipit chipul Lui Hristos, stă atârnat d’un lănţic, de’o cruce. Un altul ceva mai încolo, vărgat în alb şi albastru. Ca un tricou de la Steaua. Pe unul roz, deschis şi decolorat, e scris cu marker negru: Paşte fericit!

RECONSTRUCTIE FARĂ RESURSE - de Nicolae Geantă

“România eliminată din cursa pentru calificare”. Este fraza care, în ultimii ani, ne toacă mărunt şi cel mai des neuronii. Uneori, ne urcă bila sub mărul lui Adam. Terapia umilinţei la care suntem supuşi datorită gafelor din sportul românesc, noxele bipede care sufocă fotbalul, ne-au determinat confraţii să vină la stadion cu ranga. Să zvărle-n teren brichete şi scaune smulse. Să se bată cu jandarmii, cu stewarzii. Au transformat fotbalul într-un sport tribal. Merită oare?

Vulcanul nemulţumirii a erupt din nou zilele trecute, după ce fotbalişti naţionalei au jucat un fel de ţurcă de ilumimiş cu austriecii. După ce, peste Piţi n-a suflat briza nici unei idei... Şi, eroii de ieri au ajuns azi la zidul infamiei. Cu eticheta la piept: vinovaţi. Se aruncă lavă fierbinte de-njurături spre jucători, antrenori, preşedinţii de cluburi, echipe... “Mai e vreo soluţie, se întreabă?” românul născut microbist. “Da”, se răspunde la unison “reconstrucţia”.

PERFORMANŢĂ FĂRĂ PROFESIONIŞTI - de Nicolae Geantă

Rotirile de cadre de pe la MAI, DGIPI, APIA, Inspectoratele Şcolare ori oriunde e o pâine bună de mâncat, brambureala din ministere, declaraţiile contradictorii şef-partid-Guvern, deciziile curat-murdare ale parlamentarilor cu privire la coledzi, haosul economic ş.a. minuni mioritice, converg unidirecţional: partidele politice, deşi nu duc lipsă de personal (căci sunt eclozionatoare de clienţi), sunt în colaps de profesionişti! Prin urmare, pe scara performanţei, România coboară şi nu urcă! Suntem codaşii UE, n-avem universităţi de elită, şi-am alunecat p’un dezonorant loc 69 în top IDU (indicele dezvoltării umane), depăşiţi de state africane, asiatice, bananiere. Cum ne-am trezit p’acolo, dacă în anii ’30 eram în primele 10 ţări industrializate de pe glob? Prin mentalităţi comuniste, stângiste, prin lipsă de performanţe, prin marginalizarea creierelor şi promovarea pungilor. Doldora.
Performanţa este un rezultat deosebit. Obţinut de cineva pregătit, profesionist. Care trage pe ceilalţi după sine. În sus. Profesionistul, este persoana care lucrează într-un anumit domeniu, pe baza unei pregătiri corespunzătoare. Hopaaa! Adică trebuie să fie pe felie, să aibă softul în memorie. Căci dacă nu are programarea respectivă nu poate face aplicaţii la subiect. Adică blochează sistemul. Ceva similar, cum se petrece de ani buni, pe la nord de Dunăre, unde întâlnirea cu inspiraţia se amână la infinit.

8 MARTIE, SAU CUM SE IROSESC OCAZIILE - de Nicolae Geantă

O mătuşă de-a mea, care (încă) citeşte câteva ceasuri bune pe zi, a venit acasă val-vârtej de la “serbarea de 8 martie” unde s-a dus să-şi vadă nepoţii la şcoala de la ţară. “Ce atitudine iei băiete faţă de degradarea morală care se promovează de ziua mamei? Nu existau de făcut alte scenete decât cele cu copii deghizaţi în zlătăriţe, care la 10 ani dansează din buric? În faţa mămicilor şi bunicilor”, mi-a reproşat ofuscată septuagenara. La liceul meu, de ziua femeii, elevii au cântat muzică rock. în engleză. şi-au dansat deghizaţi în ţigani pe ritm de manele! Colegele mele, care-au asistat la spectacol, n-au auzit niciodată cuvântul mamă. Sau femeie. Şi asta de ziua dumnealor!!! De 8 martie, pe la prânz, deschizând întâmplător OTV-ul, am fost şocat de DDD şi invitaţii-i exclusivi: Sexy Brăileanca, Naomi şi Alexandra. Cum cine sunt ? O prostituată şi doi travestiţi. Sau travestite, că nu ştim ce mai sunt, femei sau bărbaţi? Da, da, de ziua femeii, televizorul a elogiat prostituatele şi travestiţii!!!

A fi creştin - Gavriil Stiharul

A fi creştin înseamna a iubi
cu patimă cuvântul ce te-ndeamnă,
să arzi în Hristos şi să mai ştii
ca dragostea nicicând nu se destramă.

A arde în iubirea Celui care
la ospăţul lumii a întins o pâine,
spăland picioarele tremurătoare
tuturor înfometaţilor de mâine.