De Crăciun învinge frigul! - de Nicolae Geantă

Într-o noapte geroasă de Crăciun, o asiatică săracă îşi înnoda paşii prin zăpadă, cuprinsă de durerile naşterii. Întunericul gros, nămeţii reci, copacii neprietenoşi şi cerul fără stele erau singurii însoţitori. Undeva, peste deal, o misiune creştină, era raza ei de speranţă. Însă nu a reuşit să mai treacă râul, căci i-a sosit sorocul... A coborât sub un pod şi a născut. A îmbrăcat pruncul în hainele ei, şi istovită, a adormit. Dimineaţa, şefa misiunii venind din sat, a făcut pană de motor lângă pod. Coborând, a auzit un copil smiorcăind. Era învelit în hainele mamei, iar ea în zdrenţe... nu mai trăia. După ani de zile, băiatul crescut la misiune, într-o dimineaţă de Crăciun a mers cu adoptiva la mormântul mamei sale. S-a dezbrăcat în pielea goală şi a pus hainele peste ţărână: „Ţi-a fost mai frig de-atât, mamă?”...

Când Isus a venit pe pământ, S-a dezbrăcat de hainele Sale divine ca să-i îmbrace pe semeni. A venit la ai săi, dar ei nu i-au gasit nici loc de cazare. Şi..., s-a născut în frig. ”Noi, nu l-am fi tratat aşa!”, zumzăie voci contemporane. Serios?

Suntem la Crăciun, în anul 2009. Afară e frig, e zăpadă, e foarte rece. Dar, şi mai mult ger e radiat de răceala noastră. Bisericile sunt pavoazate mai mult ca niciodată, dar toată împodobirea lor nu face creştinii decât mai glaciali. Dragostea semenilor e rece, feţele lor radiază priviri polare, iubirea faţă de săraci a îngheţat, iar fetiţele cu chibrituri sunt prea multe şi mor prea des. Relaţiile mirenilor din biserici sunt mai mult de formă, îngheţate ca şi sfinţii din icoane. Încrederea în alţii a degerat. Se cântă colinde, dar nu se trăiesc, se vorbeşte despre Pruncul din iesle, dar nu despre Regele din inimă, se ţine o sărbătoare, dar se ignoră Sărbătoritul. Crivăţul din inimi, nepăsarea, egoismul, vărsarea de sânge, certurile, ambiţiile, perversiunile, cruzimea, lăcomia, L-au răcit de tot pe Emanuel. Oamenii devin din ce în ce mai reci, deşi nu sunt albi ca zăpada. Soţii trăiesc în relaţii de aisberg, iar seara adorm cu faţa la pereţii îngheţaţi. Fraţii, surorile, rudele, vecinii sunt înveliţi de bruma urii. Iar credincioşii, au devenit ca sloii ce curg nepăsători la vale.

De unde-am învăţat să promovăm atâta frig? De unde atitudinea polară? (Acolo, soarele se vede zi de zi. Totuşi, stăpân este gerul)! De unde vine climatul de doftană, acest paradox într-o lume plină de lumini, dar reci? De ce creşte banchiza singurătăţii, într-o lume în care suntem din ce în ce mai mulţi. Toate acestea nu ne fac decât să strigăm: „Ţi-a fost mai frig decât acum Isuse?”. „Doamne, ne dăm jos azi veşmintele strălucitoare egoiste şi îndreptăţire de sine şi le punem la picioarele Tale, lăsând să se vadă zdrenţele dezgustătoare de dedesubt. Plângem amar, pentru că ştim că Te-am răcit”...

Iubitul meu, de Crăciunul acesta, locul Pruncului Isus nu mai e în frig, într-o iesle rece (El nu e Crăiasa Zăpezii, dar lacrimile Sale pot dezgheţa multe inimi). Locul Lui nu e nici pe o cruce, şi nicidecum ca Sărbătorit să rămână în nămeţi, afară. Lasă-L să-ţi ningă zăpada iubirii. E albă, dar e caldă. Fără ea, nu poţi învinge frigul. Iar, iarna vieţii e lungă...