Anii noştrii - P. Dugulescu

Anii noştrii, ani puţini,

Cum se duc de iute!

Şi pe loc de-ai vrea să-i ţini –

Tot îţi vor scăpa din mâini,

Că-s făcuţi din săptămâni,

Zile şi minute.

Anii noştrii de necaz,

Cum îşi sapă cale!

Lăsând cute pe obraz,

Jug ce-apasă pe grumaz,

Ce-a fost ieri, nu mai eşti azi!

Mergi cu ei la vale...

Anii noştrii de dureri –

Şi de pribegie,

Aparţin acum lui ieri,

Nu poşi vamă să le ceri,

I-ai parcurs spre nicăieri

Sau spre veşnicie!

Anii noştrii, şaptezeci –

Sau ceva mai bine...

Nu poţi limita s-o treci,

Dar aşa cum îi petreci

Ţi-or aduce pentru veci

Slavă, sau ruşine.

Anii noştrii zburători

Unul câte unul –

Precum cârdul de cocori,

Sau ca stol răzleţ de ciori,

Ani trecuţi şi viitori,

Îşi urmează drumul.

Anii noştrii luptători,

Ne-au lăsat un nume

De eroi sau dezertori,

Credincioşi sau trădători,

Tu te-ntreabă uneori,

Cum ţi se mai spune?

Anii noştrii trecători,

Ani de pregătire,

Din ai tinereţii zori

Te anunţă c-ai să mori...

C-ai să urci, sau să cobori,

Către nemurire.

Anii noştri – ani de dor –

Şi de aşteptare –

Din al nopţii foişor,

Ca străjerul veghetor,

Ne-ntrebăm în viitor:

- „Cât mai este oare?”

                                             Petrică Dugulescu