Biserică sau Doftană? - de Nicolae Geantă

V-aţi întrebat vreodată cum ar fi arătat omenirea fără biserică? Fără lăcaşul unde se coboară Dumnezeu printre noi? Unde s-ar mai propovădui dragostea, iertarea, dărnicia, bunătatea, smerenia, cinstea, speranţa...? De fapt, biserica e singura speranţă a lumii. Fără ea lumea ar rămâne pierdută.
Biserica poate fi speranţa cartierului, oraşului, satului, a regiunii sau chiar a naţiunii, numai în măsura în care slava Lui Dumnezeu se revarsă peste credincioşi, încălzindu-le inimile (şi nu mintea!), şlefuindu-le sufletele, modelându-le caracterul, ridicându-i când sunt căzuţi, acoperindu-i când sunt goi, vorbindu-le când tac, îndrumându-i când greşesc ori înflăcărându-i pentru lucrarea Celui ce-a părăsit cerul să se jertfească pentru omenire. Însă o biserică, unde slava Lui Dumnezeu stă ascunsă sub obrocul neputinţei, poate deveni rece, atmosfera ei de doftană nemaiatrăgând pe nimeni, tocmai de teama de a nu-i răci.



Inimile multora dintre noi se frâng mute când vedem atâta neputinţă, nepăsare sau automulţumire, când întâlnim sfinţi de gheaţă pregătiţi în frigidere spirituale, a căror prezenţă în viaţa bisericii este echivalentă cu activitatea stalactitelor sau stalagmitelor ce asistă nepăsătoare la scurgerea timpului. Nu-şi mai revarsă Dumnezeul neschimbării burduful binecuvântărilor (Plângerile 3:22), nu mai coboară limbi de foc peste creştini (Faptele Apostolilor 2:3), nu mai taie ca o sabie Cuvântul Scripturii? (Apocalipsa 2: 16). Atunci de unde atâta răcoare?

Biserica este locul unde săracul primeşte castronul cu mâncare, călătorul o pernă moale, suferinzilor li se şterg lacrimile cu colţul basmalei, învinşilor li se oferă consolare, prigoniţilor un crâmpei de cer... Dar pentru a trăi toate acestea ea trebuie să deschidă uşa credinţei (Ioan 11:40). În spatele căreia, uneori, Mântuitorul rămâne afară (Apocalipsa 3:20). Astfel, zgârcită în descoperire, corabia omenirii pluteşte sub deriva vânturilor reci. De aceea, astăzi este imperios necesar ca biserica să rămână ancorată în Isus Hristos. Degeaba visăm că într-o zi oamenii se vor întoarce în masă la Dumnezeu, dacă nu credem că Dumnezeu o poate face. El nu onerează lacrimile, nici rugăciunile kilometrice, nu caută predicatori mai buni, evanghelişti mai învăţaţi, cântăreţi mai competenţi sau clădiri mai impozante. Dumnezeu caută sfinţi. „Topiţi sfinţii !” a strigat Oliver Cromwell când Anglia rămăsese fără rezerve monetare. Topiţi sfinţii îngheţaţi din biserici şi lacrimile lor vor adăpa pământul sterp din cauza secetei! „Puneţi-mă la încercare, şi ve-ţi vedea... belşug de binecuvântare” (Maleahi 3:10), ne provoacă din înaltul cerurilor Dumnezeu, care caută pe cineva să mai „parieze” pe Numele Său.

Strecuraţi prin iarmarocul itinerant al democraţiei, unii predicatori se-ntreabă dacă o ceată de sfinţi poate dansa în vârful unui ac, studenţii întocmesc studii despre sexul îngerilor, obligativitatea baticului sau compoziţia pâinii folosită la Cină, teologii se chinuie să traducă perfect Biblia din limba greacă, pentru că societatea modernă „crede numai dacă vede”, se clădesc biserici uriaşe care rămân cu canapelele tapisate goale, se tipăreşte literatură care zace necitită (ori nedistribuită!), se investesc milioane în „scule” pentru cor (instrumentele rămânând în biserici iar tineri plecând afară)... Şi, din toate acestea societatea are câştig zero. Iar biserica?... Nu dorim să rămânem mulţumiţi cu iluminările personale! Nu dorim să rămânem nişte uriaşi fricoşi, care ne lăsăm presaţi de tiparele lumii! Biserica trebuie să salveze societatea din caverna lumii unde stă legată cu funii de patimi şi păcate! Cine altcineva poate? Guvernul? Parlamentul Europei? Companiile de asigurări? Fundaţiile? Spitalele? Farmaciile? Cui îi pasă de sufletele lor?

În generaţiile anterioare biserica a servit adesea drept conştiinţă a societăţii şi a jucat un rol important în viaţa socială a membrilor ei. Astăzi acest rol s-a schimbat considerabil. Biserica parcă e mai plictisită, apatică ori comodă (nu se mai implică, nu mai are timp). Ea nu este numai consumatoare de programe, de spectacole ori show-uri, ci trebuie să trăiască explozii de fericire. Din nefericire însă, uneori atmosfera începe să ucidă! Lipsa de evlavie aduce în biserică lumea, dar nu şi pe Hristos. Odată intraţi, „pestriţii” aduc valuri de răceală. Diavolul are o doftană rece de oferit acestei lumi... Paradoxal, Dumnezeu doreşte biserici fierbinţi. În ele El vrea să topească inimile de gheaţă, pentru că aici e un cămin unde doreşte să-Şi descopere faţa (Psalm 4:6). Pentru aceasta Biserica trebuie să înţeleagă slujirea. Atenţie însă, bisericile formează slujitori mai mult decât slujitorii formează biserici!

Chiar dacă statisticile confirmă, refuzăm să credem că bisericile nu cresc. Pentru că Dumnezeu le hrăneşte neîncetat. El le doreşte mature. Le dă rod la timpul potrivit (Psalmul 1: 3). Mai mult, refuzăm să acceptăm că este posibil ca o biserică ce I se supune necondiţionat Lui, să treacă prin perioade de regres! Să doarmă în timp ce incendiul lumii îi mistuie pereţii! În mod cert aşa ceva nu se poate! Dumnezeu care a hotărât să se nască biserica la Cincizecime şi a revărsat Duhul Său peste ea, a călăuzit-o 2000 de ani ajutând-o să treacă prin întuneric. Nu a abandonat-o niciodată fiindu-i alături în prigoane, suferinţe, batjocuri, închisori, în muncă, în necredinţă (!?), apărând-o de săgeţile vitriolante ale diavolului şi duhurilor răutăţii (Efeseni 6:12). El nu permite ca astăzi, când noi am rămas ambasadorii Săi să suferim eşecuri. Nu vrea să mergem târâş prin pustia lumii, căci ne-a nascut învingători!

Bine, bine, veţi zice, dar ce soluţii viabile care pot da rapid rezultate se pot adopta? Multe. Vom menţiona doar 10 cheiţe. Uşor de ţinut minte. Numai atâtea pentru că doar 10 degete avem la mână. 1 - să citim Biblia!; 2 - să predicăm o Evanghelie curată!; 3 - să nu facem niciodată compromisuri; 4 - să renunţăm la egoism; 5 - să respectăm şi să promovăm valorile; 6 – tot ce facem să fie ca pentru Domnul; 7 - să construim o comunitate devotată slujirii: 8 - să promovăm un belşug de dărnicie; 9 - să rezolvăm amiabil conflictele; 10 (dar nu în ultimul rând) - să lucrăm împreună cu Mântuitorul Hristos.

Timpurile grele parcă, au sleit Mireasa Domnului de puteri, lăsând-o moţăind pe treptele cerului. Vine Mirele!!! Este timpul trezirii! Dumnezeu cercetează Biserica, cercetează România, cercetează sufletul meu şi-al dvs. Starea bisericilor reci poate fi schimbată. În istoria ei biserica a mai avut urcuşuri ori coborâşuri. E timpul ridicării. Să smulgem uşa necredinţei din balamale şi s-o aruncăm în iadul de foc şi pucioasă, pentru ca gloria Lui Hristos să ne umple inimile aşa cum e fundul oceanului plin de ape. Haideţi să cerem lucruri mari de la Dumnezeu. El poate să mute munţii! O credinţă mică te poate duce în cer, dar o credinţă mare aduce cerul la tine (R. Wurmbrand). „Nu ţi-am spus că dacă vei crede vei vedea slava Lui Dumnezeu?” (Ioan 11:40)

Nu am pretenţia să fi realizat o superioară şi vindecătoare analiză a “moravurilor” bisericii. De altfel sunt aproape sigur că anumite persoane se vor simţi lezate în amorul propiu, dar le anunţ că sunt solidar şi sângerez împreună cu ele. Probabil nu sunt un bun chirurg, nu am utilizat doar bisturiul dragostei, dar operaţia nu mai suferă amânare! „Scopul bisericii este de a câştiga lumea pentru Cristos” . Nu uita, biserica sunt eu. Şi... dumneata!