Dimineața la 5 m-am trezit cu o durere groaznica de rinichi. Doamne, dacă fac vreun blocaj renal în Moroto? Nici măcar nu știu ce fel de spital ar avea. Dar, după pastile luate cu rugăciune (da, pastilele se iau cu rugăciuni nu cu apă, dacă încă nu știați), la ora plecări prin sate eram refăcut. Am avut o zi lungă de miercuri. Întâi am fost în Moroto să cumpărăm dulciuri pentru copii. La un en-gross. Căci toți iau marfa de acolo și urcă prețul apoi. Negustorie. Apoi am plecat spre șoseaua de Kenya, și am coborât pe un drum de savană nou (cred că tot chinezii s-au băgat și p’aici), pe un platou întins cât Depresiunea Brașovului. Savana e aridizată complet. Numai tufișurile de mărăcini mai sunt verzi. Din cauza spionilor animalele nu le pot devora frunza. În rest, răzleț Acaccia Abisinia. Uitasem, și tufe de guma arabică. Pastor Bernard a rămas uimit când i-am spus ce e. El știa numai că “have milk”. Hamidu Kayamba, șoferul nostru musulman, a făcut ochii cât cepele când i-am arătat ca Google Lens îți poate recunoaștere orice plantă după ce o fotografiezi cu telefonul. (Am încercat uneori să verific dacă nu mă înșel. Sau atunci când habar n-am despre vreo plantă!).
După ceva kilometrii buni de semiarid am ajuns între manyatas. O droaie de colibe încercuite cu mărăcini.
Satul Loputuk nu e uriaș ca suprafață. Dar e răspândit cu mâniate printre boscheții arși de soarele ecuatorial.
Am coborât în fața unei fântâni. Săpată din sponsorizarea unor surori evanghelice pensionare din Călărași! Să donezi 8000 de dolari dintr-o pensie românească nu e deloc omenesc. Ci dumnezeiesc! Femeile erau deja câteva acolo cu bidoane. E trecut de ora 10 când nimeni nu prea mai vine la apă. Dar știau ca venim.
Marian Volintiru dăduse comandă de săpat anul trecut dar nu văzuse fântâna. Așa face mereu: vine în Africa să constate dacă fântânile săpate sunt funcționale. Nu îți permiți să sapi în semideșert și să ratezi investiția. Iar fântâna trebuie să fie la mijloc sau măcar la marginea satului. Să aibă acces cu toții! FAMU Organisation, fundația condusă de Marian Volintiru în Uganda, are ca scop principal săpatul de fântâni. Iar ca bonus ajutorul cu alimente si haine. Ba chiar și sponsorizarea școlii pentru copii. Deocamdată doar o duzină.
Odată cu apariția noastră karamajongo au ieșit din toate tufișurile. Întâi au ajuns femeile. Și copiii. Alergau bucuroși. Știau ca vor primi ceva. La urmă au emit bătrânii. Au tot timpul cu ei un scaun mic din lemn “ekicholong” cu un picior înalt de cca 20 cm, sculptat dintr-o singură bucată, și un șezut de maxim 25 cm. Karamajongo oriunde se deplasează au scăunelul cu el. Am constatat și de ce. Unde să te așezi în mărăciniș, în nisip sau într-o savana plină de mizerii? Dar femeile nu au scăunel. Ele stau jos. Oriunde. Bărbații mai au și un baston “ebela”, și o bască croșetată “apopia” la care unii pun un fulg. Au și un fel de pătură cu carouri, numită . Acesta e de fapt costumul karamajongo tradițional. Dar am văzut si bătrâni cu ieșiți din tipare, cu haine rupte, sau unii mai plecați pe la oraș care aveau pantaloni, șlapi sau sandale cu talpa uriașă. Am văzut vreo 3-4 inși cu… cizme de cauciuc! Cum să umbli cu “gumele” la +30-35 grade Celsius? Dar când nu ai de nici unele… ți se par pantofi de Prada. Sincer am văzut si prin USA, Canada sau Koreea de Sud, fete cu cizme de cauciuc! În down town în cizme de cauciuc cu rochie! Dar aia e de fashion urban. Tradus “oleacă de prostie”.
O bătrână de vreo 75 de ani, tunsă scurt și cu părul alb a venit la fântână și și-a turnat o găletuță de apă in cap. Apoi s-a spălat pe picioare. Și a întrat in grupul femeilor de sub accacia. Tradus… “în biserică”! Pentru că în Karamuja adunările se țin sub copaci! Deja venise sute de persoane.
“Pasta” Bernard a început închinarea. Cântări din toți plămânii. Și sărituri. Ca la coardă. Dar doi pași înainte și doi înapoi. Strigau “Yuku tuku tu!” (Noi nu dam înapoi) plini de bucurie. Ooo, dacă am putea vaccina românii cu un bucuria de Africa! Dar și pe ugandezi cu seriozitatea din România. A fost invitat Marian să vorbească. Le-a predicat scurt. Despre faptul că “dragostea lui Dumnezeu e pentru oricine!” Apoi a predicat Nicolae Geantă. Despre nevoia de apă în pustiu, dar și despre nevoia omului de ape vii. Living Water! Scurt. Maxim 5-7 minute. Africanilor trebuie să le spui o singura idee. Mai ales că ei nici nu știu să citească!
Am început distribuirea de alimente. Oamenii sunt așezati pe grupe în cercuri. Pe sub copaci, la distante de 15-20 m. Întâi le dăm biscuiți, apoi haine (mergem noi la ei), apoi vin ei la camioneta pentru faină de mei și fasole. Eu am stat mai mult cu copiii. Toți au haine rupte, sunt nespălați, plini de praf. Mai ales pruncii. Au praf și în urechi. Am vrut să șterg fața unui pici care era albicioasă. Dar șervețelele nu pot suplini apa. Mai ales că se uscase un fel de sare pe fața lui!O femeie la vreo 50 de ani a adus-o fiica sa cu roaba! Alta, cu picioarele tăiate a fost adusă de fetițele sale (6-7 ani) împinsă de cărucior. Unii cu cârje, alții șchiopi. Africa e un lazaret întreg! Mă gândeam ca dacă ai vreun picior rupt în triburile acelea numai o poate face să îți revii ca înainte! De aceea sunt mulți cu handicap. Dacă ai căzut nu te ridică nimeni. Te abandonează pur și simplu!
Pe mine cel mai tare copiii mă înduioșează copiii. Am plâns de câteva ori privind atent la ei. De aceea cel mai mult timp mi l-am petrecut cu ei. Doar câțiva mai măricei, care mergeau probabil la școală știau 2-3 boabe de engleză. “Eijoka?” (“How are you?”) mă întrebau toți. Apoi așteptau cuminți să le dau câte unul sau două pachete de biscuiți, vreun jolly-pop sau chiar felii de pâine! Am văzut copii pentru care două felii de pâine e echivalentul a cinci savarine pentru ai noștri din România. Cineva de vreo doi ani a scăpat o bucățică de pâinică pe jos. A ridicat-o rapid, plină de praf și a înghițit-o! Nici nu aveam timp să reacționăm. Și ce sa îi spui? Poate e singura sa mâncare din zi, sau de câteva zile! Unui băiețel de un an și ceva i-a dat să mănânce biscuit. Mă privea plin de uimire. Cu nasul curgând, fără pantaloni și desculț, cu un tricou care odată a fost galben și spălat reprezintă exact imaginea copiilor Africii. Le-am spus că așa am fost și noi acum 50-60 de ani în România. Săraci. Eu știu că până în clasa I nu am avut decât o roabă mică de lemn (cioplită de bunicul), un cerc de fier și un tractoraș galben (de 6 lei)! Sigur, alții au avut mai mult. Dar totuși, românii au cunoscut sărăcia. Poate de aceea înțeleg asfel africanii. Copiii erau foarte încântați să se vadă în telefon. Râdeau și săreau în sus de bucurie. Si erau extrem de fericiți pentru o acadea în plus! (Chiar așa, cineva pe rețele sociale ne-a comentat: “De ce le duceți chimicalele noastre? Lăsați-i în lumea lor!” Nu am vrut să îi răspund).
După ce au împărțit săcuteii cu hrană poporul a plecat bucuros spre “manyate” printre tufișuri. Din făina de mei își fac un fel de terci pe care îl beau. Dacă o familie a primit doi saci de făină (+2 de fasole, 10 kg) mănâncă două săptămâni!
“Ala kara noi Muzungu!” (Mulțumesc albule) spuneau femeile cu copii în spate și cu sacii în cap când treceau pe lângă mașina noastră! “Privește-le cât sunt de drepte”, îmi zice Marian. “Da, cu sacii sau bidoanele în cap trebuie sa mergi în echilibru perfect! Te gândești Marian ce ar însemna pentru o femeie să care 20-30 litri sau kilograme kilometrii întregi cu mâinile?”
Unii bărbați au vrut sa mă îmbrățișeze! Alți îmi întindeau mâna. “Nikuuu”. Mi-au ținut minte numele. Într-o predicuța le-am spus karamajonilor că pe mine poate nu mă vor mai vedea niciodată! Dar pe Hristos îl vor vedea în față într-o zi!
Sigur, 100% toți oamenii ne vom întâlni față în față cu Hristos Isus. Răsplata o vor primi numai aceia care i-au slujit. Restul… să înceapă de pe acuma!
Nicolae.Geantă
Moroto-Jinga, Uganda
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu