Agonia din grădină - de Mihaela Mănescu

Se întunecase zarea. Fiul se ruga cu-amar:

"Tată, dacă-i cu putință, depărtează-acest pahar!"

Ucenicii-n neveghere, ațipind, L-au părăsit

Pe Hristos în agonie, de durere țintuit...

Noaptea se lăsase iute, mai grăbită ca oricând;

În grădină, Domnul Slavei, proșternut, stătea plângând.

Îngerul, trimis din Ceruri ca să-L mângâie pe Fiu,

Suspinând, cuprinse-n brațe Chipul ce-l privea pustiu...

Aripile de lumină le-a ascuns după veșmânt

Ca să nu mai strălucească peste Trupul de pământ...

Și-n tăcerea dureroasă, se-auzea din nou, amar:

"Tată, dacă-i cu putință, depărtează-acest pahar...!"

I Se-amestecau pe Frunte picături de Sânge Sfânt

Cu sudoarea izvorâtă din al chinului cuvânt!

Îngerul, văzând cu groază lupta ce-o ducea în Duh,

S-a înfiorat deodată, ridicându-se-n văzduh...

Ochii Lui, mai blânzi ca luna ce-L veghea din depărtări,

Se-ațintiră-n cerul negru, scânteind de frământări...

Ghetsimani, încremenită, pomii nu și-i mai mișca.

Se-auzeau din vale lupii, îndreptându-se spre ea!

Lacrimile toate calde, șiroiau parcă-n zadar

Când Isus mai spuse-odată: "Depărtează-acest pahar..."

Dar cu Fața-nsângerată, la pământ Hristos căzu:

"Împlinească-Se, Părinte, cum vrei Tu. Doar cum vrei Tu..."

Hoarda crudă, răzvrătită, hotărâse în ascuns

Să-L atârne pe o cruce, să-L blesteme pe Isus.

Însă lumea, cea pierdută, nu știa că Dumnezeu

Își dădea la moarte Fiu-n locul ei, al tău și-al meu...

mihaela mănescu