Socrate spunea că cea mai grea luptă o duci cu tine însuți. Bine,
bine, Socrate, dar când te lupți cu tine ce arme folosești? De aceea eu zic că
cea mai mare slăbiciune a omului este să se lupte cu el. E tare greu să se
învingă pe sine. Prin urmare Hristos ne-a dăruit Duhul Sfânt. E singura armă
care ne poate învinge eu-l. Ego-ul e o stâncă împietrită.
Pavel, pe de altă parte, argumenta romanilor: „când sunt
slab, atunci sunt tare”. Pentru că dacă suntem tari, ne bazăm pe tăria noastră.
Dar când suntem slabi ne bazăm pe tăria Duhului Sfânt. Paradoxul acesta se
poate vedea și azi în biserici: cele ce se bazează mai mult pe duhul lor, pe
puterea lor, pe doctrina lor, pe finanțele lor. Aur și argint au, dar duh…
O altă mare slăbiciune a noastră este să renunți când dai nas
în nas cu eșecul. Dar Duhul ne șoptește că drumul spre succes este să mai
încerci încă odată… Și dizolvi imposibilul.
Când e vorba de iertare suntem slabi. Nu putem trece cu
vederea suferința înghițită. Însă iertarea nu ne secătuiește, nu ne lasă inima
goală. Ne umple, ne face puternici. Iertarea este un atribut al celor puternici.
Dar ca să ierți trebuie să fie cineva care să te sâcâie.
Oamenii tari nu plâng, mi se spunea mereu când eram mic. Da,
dar lacrimile nu înseamnă slăbiciune. Plânsul înseamnă că inima simte mai mult
decât poate suporta. Și mai ales empatia.
Interesant este că și în rugăciune suntem slabi. Când ne
rugăm singuri. Fără Duhul Sfânt rugăciunea e idolatrie.
Mulțumim Domnului și pentru slăbiciuni. Fără ele n-am
cunoaște cum e tăria Duhului Sfânt. Dar, să ținem cont de sfatul lui William
Penn: dacă vrei să-ți învingi o slăbiciune nu o hrăni!
Nicolae.Geantă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu