Au trecut 10 ani... It's been 10 years... - de Sefora Geantă

Când a zburat timpul? 

Nu-mi vine să cred că au trecut deja 10 ani. C-am îndrăznit să cresc și viața a mers mai departe și fără tine. Că mi te-a smuls cancerul din brațe și te-a dus departe pentru totdeauna...

Te văd în fața ochilor de parcă ar fi trecut doar o clipă. Înalt și zvelt. Cu părul mereu aranjat. Cu ochii ăia albaștri și adânci. Mereu muncind pe brânci și ținâdându-mi partea de fiecare dată când mă certa cineva. Tu m-ai iubit cel mai mult deși n-am fost sânge din sângele tău...

Te văd venind din pădure cu lemne în spate, în amurg. Te văd fumând iarna. La gura sobei. Te văd bărbierindu-te în fiecare sâmbătă în ligheanul ăla de fier cu apă caldă (și vai! ce-mi mai plăcea să-ți urmăresc fiecare mișcare făcută cu atâta precizie!). Te văd făcând pâine prăjită pe plita de la soba veche, de mirosea toată casa. Te văd stând pe fotoliul verde de lângă geam și spunându-mi singurul basm pe care îl știai – Prâslea cel voinic și merele de aur. Te văd protestând cu mine și sor' mea pân' ne dădea bunica ciocolata pe care o ascundea de noi trei. Te văd prostindu-te cu mine de fiecare dată când îmi venea să mă schimb de zece ori pe zi și să fac „parada modei” prin casă, cu toate că tu erai singurul meu spectator. Te văd făcându-mi copilăria frumoasă, fără ca eu să îmi dau seama la vremea aceea. 

Din păcate, te văd și bătrân și bolnav, cu aparatul de oxigen lângă pat. Slăbit și neajutorat. Atât fumasei că rămăsesei cu jumătate de plămân. Doar atât. Țigări blestemate!

Te văd în dimineața în care ai murit. Mâncasei cu atâta poftă că toți credeam că o să te faci bine. Și acum te aud cum tușeai... Îmi aduc aminte cum alergam plângând pe stradă după mama să-i spun că îți e rău. Și când m-am întors, peste câteva minute, tu... nu mai erai! Și n-am vrut să te văd așa, că doream să mi te amintesc vioi și fericit. Și în putere. Dar n-am rezistat și tot te-am condus pe ultimul drum.

Te-am visat de atâtea ori. Și bunica îmi povestea că te visa și întrebai mereu de mine. Ziceai că vrei să mă vezi. Iar eu când auzeam mă apuca groaza! De parcă dacă mă iubisei o viață întreagă s-ar fi schimbat ceva după moarte...

Cum e dincolo? E așa cum zic oamenii? Mă vezi când scriu rândurile astea cu ochii plini de lacrimi? Ești fericit? Sau te scufunzi într-o mare de singurătate?

Cred prea mult în Rai și Iad ca să fiu indiferentă la povestea vieții tale. La felul în care ai pus ultimul punct, la cum ai scuturat penița de cerneală și ai închis cartea...

 Nici măcar nu știu dacă ți-au crescut aripi să te iei la întrecere cu îngerii. Toată viața ai fugit de Dumnezeu zicând că te căiești când vei fi bătrân și pe patul de moarte, cum a făcut tâlharul pe cruce. Dar când a fost să treci dincolo te-ai grăbit așa tare să te îmbarci în trenul către neființă... Oare ai apucat să îți reglezi conturile cu Cerul? Nu știu ce să mai cred... Și nesiguranța asta doare cel mai tare...

 S-au dus zece ani deja. Și îmi lipsești enorm. Credeam că dacă trece timpul o să fie mai bine. Nu e! Pierderile de genul acesta lasă un gol ce nu poate fi niciodată astupat. În fiecare Februarie mi se face inima ghem. La fel când văd vreo fotografie de-a ta, sau îți aud numele... Dar ce-i de făcut?! Numai așa înveți să prețuiești ce ai: Pierzând. N-ai fost perfect (cum nu suntem niciunul, de altfel!), dar eu aleg să îmi amintesc ce era mai bun la tine!

N-am idee cum e veșnicia pentru tine. Dar vreau să te văd fericit, cântând și scăldându-te în lumina lăptoasă, nesfârșită și caldă a Cerului.

Sefora Geantă
articolul este postat pe blogul SeforaSeah