sursa foto bibleinfo |
reflexie teologică
Ce mai este azi căsătoria?
Trăim într-o societate intens
secularizată. Dacă în trecut motto-ul „cetății” ei era „Nihil sine Deo” („Nimic fără
Dumnezeu”), astăzi regula a devenit inversă: „Totul fără Dumnezeu”. Viața laică e un fel de cocktail. Cu de
toate, dar cu nimic consistent. Prin urmare, deși sunt definiții, încercări,
adevăratele modele lipsesc. (Mai ales cele morale). Azi, cel mai greu model de
definit e familia. Căsătoria. Don Brownig spunea
că societatea a ajuns în incapacitatea de a răspunde la întrebarea „Ce este căsătoria în zilele noastre?”
Pentru că, zice Browning, „căsătoria nu
se mai diferențiază de prietenie”. Bisericile sunt înclinate să răspundă
pur religios. Dar ignoră o serie de amănunte, angajamente natural, sociale,
contractuale. Psihologii spun că mariajul implică și sănătate, avantaje materiale
ori beneficii sexuale! Terapeuții o justifică arătându-i dependența de o bună
comunicare, iar Legislația americanilor a stabilit căsătoria drept un „contract
privat afectuos între adulți consimțitori independenți!”
Concluzia e că la început de Mileniu III căsătoria stă pe un butoi de pulbere.
Și asta în state care se consideră creștine, cu biserici naționale ori
universal și cu batalioane de preoți ori pastori.
Nu pot fi deloc de acord cu declarația
lui Wright Norman H: „Căsătoria este o cetate asediată. Cei
dinăuntru vor să iasă, cei din afară vor să intre”,
pentru că această declarație este o fugă de răspundere. Astfel de „zicători” nu
fac decât să se adâncească prăpastia între parteneri, stimulează adulterul,
divorțurile, uniunile consensuale, căsătoriile de probă, aranjamentele
non-conjugale, crește nesiguranța și afectează iremediabil copiii.
Instabilitatea parentală se răsfrânge mai apoi în rândul pruncilor care devin
nepăsători de părinți.
Este foarte
adevărat că „o căsătorie este
multidimensională”, cum e numită de Don Brownig, dar în
timp ce este privită mai mult ca un acord inter-subiectiv și privat, mariajul
este o instituție socială sacră. Adică are principii care nu pot fi schimbabile
de nicio generație, fiind o practică unic religioasă. Numai în acest context se
poate păstra ordinea cerută de Dumnezeu, între El, soț, soție și familia
lărgită. Căsătoria nu este doar modelul unirii dintre oameni, ea este şi
modelul unirii dintre om şi Dumnezeu, după cum se afirmă în Catehismul ortodox.
„Nunta este Sfânta Taină prin care (celor
doi parteneri) ... li se împărtăşeşte harul dumnezeiesc... prefăcând-o...
într-o unitate după chipul legăturii dintre Hristos şi Biserică”.
Din perspectiva Scripturii, căsătoria nu
este o simplă convenţie umană. Cred asemeni Papei Ioan Paul al II-lea că
mariajul e direct legat de actul creaţiei, în sensul că omul a fost creat bărbat și
femeie, urmând ca cei doi să se
unească. David Dernlaw spunea în aceeași manieră: „căsătoria are origine divină” (vezi Gen. 2:18-25).
Deci căsătoria nu este o idee a strămoșilor noștri, ci e ideea lui Dumnezeu.
Prin urmare El are autoritatea de a o guverna.
Căsătoria nu poate fi „un contract” așa cum statul sau
chiar catolicismul încearcă să definească, pentru că ea este un legâmânt. Și,
spre deosebire de contract legământul nu poate fi rupt! Căsătoria e un legământ
pe viață!
În altă ordine de idei, căsătoria nu poate fi decât
monogamă (conform Geneza 2). Cu toate acestea Charles M. Shell afirmă că
„Monogamia a fost stabilită ca normă doar după exilul babilonian![6]”.
Însă vin și îl întâmpin cu declarația Domnului Isus la o provocare asemănătoare
a cărturarilor: „Dar de la început nu a fost așa” (Matei 19:8).
Căsătoria are în componența ei chipul lui Dumnezeu, aș
îndrăzni să fac o afirmație poate pentru unii îndrăzneață. Familia e chipul lui
Dumnezeu deoarece omul a fost creată după Chipul și asemănarea Lui! (Geneza
1:26). Bărbatul întâi, apoi femeia. De aceea când Adam a văzut-o pe Eva a
strigat „Ișa” („os din oasele mele și carne din carnea mea”) (Geneza 2:23).
În concluzie: prin căsătorie se formează o familie, se
redă chipul lui Dumnezeu. Familia care nu are chipul lui Dumnezeu NU este
familie!
Relațiile de familie
Opinez împreună cu John RW Stott care susținea într-un
studiu asupra Epistolei către Efeseni,
că în noua societate a lui Dumnezeu (adică în Biserică), Hristos a adus familia
în noi relații de armonie în cămine și ostilitate față de diavol. Astfel,
Dumnezeu așteaptă ca în dimensiunea practică a căminului să fie unitate și
puritate, tocmai pentru a fi un concept demn de crezare. Pavel ne avertizează
că soții trebuie să se supună în teama de Hristos, vorbind între ei cuviincios,
trăind fără îndoială și în ascultare. Paradoxal astăzi trăim un veac al
emancipării când femeia încearcă să devină capul familiei, sau să fie nesupusă
iar bărbatul se poartă dictatorial, duplicitar (acasă față de biserică), sau
chiar infidel. În cazul infidelității, a adulterului, relația dintre parteneri
este „moartă” repercursiunile revărsându-se peste întreaga familie. Toți vor
suferi, în principal copiii.
Acolo unde relațiile dintre parteneri nu sunt conforme
Scripturii (supunere față de soț, afecțiune necondiționată față de soție), nici
relațiile dintre părinți și copii nu pot fi grozave. Richard Hess spunea un
principiu care trebuie învățat de toți adulții care au copii: „Când Dumnezeu a
dat porunca a V-a, pedeapsa nu e orientată numai spre fiu, ci și spre familie!”
Asta înseamnă că porunca a V-a („Cinstește pe mama ta și pe tatăl tău, pentru
ca să ți se lungească zilele..., Exod 20:12) pune o povară și asupra
părinților: aceea de a câștiga dreptul de a fii onorat de fiii lor! Deci
părinții trebuie să trăiască sfințenia dacă vor să primească toată cinstea!
Deoarece familia este perpetuă, trebuie să păstreze
tradițiile divine, care vor fi transmise mai departe prin instrucțiune și...
închinare. Lucrul acesta poate fi observat în Biblie, când Tatăl de fiecare
Pessah transmitea istoria exodului peste generații!
Sunt de acord cu Larry Christenson, care după ce
vorbește despre păcatul lui David cu văduva lui Urie Hetitul, soldat cu o crimă
și un adulter (dar și cu o sarcină), conclude: „Păcatul dublu al lui David a
distrus onoarea și viața. Fiii lui au lucrat la fel în ascuns![9]”
„Individul poartă vina rangului sau națiunii sale”, spune Christenson. Deci
păcatul părinților se răsfrângea peste copiii și urmașii lor. Dar asta se
întâmpla în Vechiul Testament. În Împărăția lui Dumnezeu este o lege nouă (ca
să fiu pe aceeași undă cu ideea de mai sus a celebrului teolog John Stott). Ea
ne asigură că fiecare individ va primi potrivit lucrării sale și nimeni nu va
suferi din vina altuia, ci numai din vina lui însuși! Dacă nu ar fi fost așa
astăzi, nu doar eu, ci milioane de copii ar fi trebuit să purtăm vina
părinților care ne-au născut dintr-o relație din afara căsătoriei!
Autoritatea părinților este stabilită de Dumnezeu. Dar
exemplul pentru copiii lor trebuie să fie fiecare individ!
Nicolae.Geantă
Subcarpații Curburii
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu