Un lung tren ne pare viața, ne trezim în el
mergând,
Fără să ne dăm noi seama unde ne-am suit și
când.
Fericirile sunt halte, unde stăm câte-un
minut;
Până când să ne dăm seama, sună, pleacă, a
trecut....
Iar durerile sunt stații lungi, de nu se mai
sfârșesc,
și în ciuda
noastră parcă tot mai multe se ivesc.
Arzători de
nerabdare înainte tot privim,
să ajungem mai
degrabă la vreo țintă ce-o dorim.
Ne trec zilele și anii, clipe scumpe și
dureri,
noi trăim hrăniți
de visuri și-nsetați după plăceri.
Mulți copii
voioși se urcă, câți în drum n-am întâlnit!...
Iar câte-un
bătrân coboară trist, și frânt, și istovit.
Va veni odată vremea să ne coborâm și noi;
ce n-am da,
atunci, o clipă, să ne-ntoarcem înapoi?
Dar, pe când,
privind în urmă, plângem timpul ce-a trecut,
sună-n Gara
Veșniciei; am trăit și n-am știut!”
Traian Dorz
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu