Floriile: Mireasa în fața Mirelui (1) - Nicolae Geantă

Zgomot. Forfotă. Mulțimi. Finici. Osanale. Strigăte de bucurie. Miros de aprilie. Dar și mulți ochi invidioși. Fariseism autosatisfăcut săgetând invidie printre garduri. Mirele călare pe-un măgăruş. "Nu te teme fiică... Vine, vine la tine!". Exact de pe dealul de unde se retrăsese Șekina cea sfântă cu ceva sute de ani în urmă.

Mirele se oprește pe deal. Înlăcrimat. Face un semn cu mâna. Popoarele tac. Ce poți să faci în fața unui Rege care plânge? Își rotește privirea spre fiica Sionului, cea mai răsfățată Mireasă a lumii. Ea e în vale. E pregătită de nuntă?  "O, de ai fi știut tu clipa cercetării?"

Mireasa râde. Își ridică voalul. Fața, fața ei, e zbârcită. E o expresie de retor fără răspunsuri. "Cine este Acesta?", se mira fiica Sionului ai căror ochi erau împiedicați să-L vadă? Orbire care o  împiedicau  să-L îmbrățișeze, să-i iasă înainte cu inelul pe deget. Să-i cadă la picioare, în leșin.

El plânge pentru ziduri. Ea stă ascunsă îndărătul porții! De ani de zile îl așteptase. El e gata s-o strângă la piept, s-o vâre în sân, s-o pitulească sub aripi. Ea e gata de primire? Să-i pavoazeze un drum cu trandafiri? E gata să-L sărute "cu sărutările gurii ei?". Ori e gata să-L... răstignească?

El venea pentru ultima dată. Însoţit de alai. Ea nu l-a primit. A ratat ultima şansă. Mirele „a plecat şi s-a ascuns de ei”. Ani de zile mai târziu, Mireasa îl striga asediată de Vespasian, de Titus.  Era prea târziu. El îşi alesese pe altcineva: Biserica!

(va urma)