Cuvintele dor, nu-i aşa?

Postez nişte plângeri apărute pe site-ul http://cuvinteledor.ro/ în urma campaniei declanşate de către Romtelecom. Problema mai gravă decât faptul că sunt astfel de poveşti în România este că nu se rezolvă! Cei cu probleme caută un sprijin! Noi, cum îi ajutăm? Personal cred că o iniţiativă ca a Romtelecomului trebuie să declanşeze Biserica. Ea are soluţii. Căci Dumnezeul ei are toate soluţiile.

1. Simt că nu mai suport
"Buna ziua, numele meu este Alexandru si am 13 ani. V-am sunat pentru ca imi doresc sa vorbesc cu cineva despre problemele mele. Simt ca nu mai suport. Colegii mei de clasa mi-au facut viata un cosmar, care nu se mai termina niciodata. M-am saturat sa rada de mine tot timpul. M-am saturat sa se stranga in grupuri si pe mine sa ma izoleze, sa nu aud nimic din ce vorbesc. Imi spun intruna ca sunt prea gras, ca arat ciudat, ca sunt “un sac cu grasime”, ca mananc mancarea intregii familii si multe alte rautati.

De cate ori suntem in pauza si vreau sa imi mananc pachetul, ei vin spre mine si imi indeasa sandviciul pe gat, iar in momentul acela eu ma inec si mi se face rau. Am rugat-o pe mama sa nu mai imi dea pachet, insa mi-a fost teama sa ii spun motivul. Asta ar mai lipsi, sa vina si mama la scoala, ca atunci chiar ca voi fi bataia de joc a tuturor. Din cauza lor, am ajuns sa ma simt vinovat ca mananc.

Sunt zile in care nu vreau sa ma mai duc la scoala, in care as vrea sa plec undeva unde nu ma cunoaste nimeni – poate o alta clasa- si sa o pot lua de la capat, sa leg prietenii si poate astfel nu va mai rade nimeni de mine.

Poate ca dumneavoastra vi se pare un lucru nesemnificativ, insa din cauza lor, mie imi vine uneori sa mor, sau macar sa imi provoc suferinta, poate asa le va fi mila de mine si nu se vor mai comporta asa.

Chiar nu stiu ce sa mai fac. Poate pentru ei este amuzant, dar eu ma simt un copil foarte ghinionist pentru ca mi se intampla toate astea".

2. Cu ce le-am greşit?
"Stiu ca la acest telefon suna copiii care au probleme  si de aceea am apelat si eu. Si mai stiu ca sunt copii care au probleme mult mai grave decat ceea ce mi se intampla mie, insa nu am cu cine discuta.  Mama este plecata din tara, iar tatal meu este prea preocupat cu serviciul lui pentru a mai asculta si problemele mele.

Vreau sa stiu daca eu am gresit fata de colegii mei de clasa. Nu vreau decat sa fim prieteni si sa se joace si cu mine in pauze.

Nu inteleg de ce colegii mei de clasa ma evita si nu doresc sa se joace si cu mine in pauze. Stiu ca am probleme cu vederea si trebuie sa port ochelari,   dar asta nu inseamna ca trebuie sa ma evite si sa susoteasca atunci cand ma aflu in preajma lor.  Unii sunt chiar mai rai si mi se adreseaza cu “ochelarista” sau “mioapa”. Iar un alt coleg, ca sa ma indeparteze de langa locul unde ei se jucau, m-au impins, iar eu am cazut si am spart ochelarii. Acum imi este si mai greu pentru ca nu ma descurc fara  ei mai ales la ore. Odata, doamna invatatoare m-a pus sa citesc lectia la romana si pentru ca eu nu ma descurc fara ochelari, am facut greseli. De atunci toti colegii de clasa rad de mine si imi spun analfabeta.

Dar eu i-am iertat. Si i-am iertat si atunci cand la finalul orelor, in drum spre casa unii dintre ei m-au obligat sa le car ghiozdanele ca sa devin prietena lor. La fel fac si atunci cand imi cer temele pe care le avem de pregatit acasa. De fiecare data imi promit ca se vor juca si cu mine daca le dau si lor temele.  Pana acum nu s-a intamplat niciodata acest lucru, iar eu sunt in continuare  singura.

Ii iert de fiecare data in speranta ca intr-o zi poate vor deveni prietenii mei".

3. Ultima bancă de la geam 

"Ma numesc Mihai, am 11 ani si… sunt “cel din ultima banca de la fereastra”. Sunt mai retras de felul meu, iar colegii mei au observat asta si rad de mine tot timpul. Imi spun mereu ca eu nu am haine ca ei, ca sunt sarac si ca ar trebui sa muncesc pe la oameni. Mi-e teama sa mai vin la scoala pentru ca atunci cand rad de mine stie toata scoala. Ultima data, cand a fost ziua lui Stefan, un coleg de clasa, eu nu am fost invitat pentru ca mi-a spus ca eu nu sunt prietenul lui ci doar un mobilier din clasa. Mama lui totusi m-a invitat, dar mi-a fost frica sa ma duc, cine stie ce imi mai faceau…

Mi-e rusine sa-i spun dirigintei, poate ca nu ma va intelege sau poate nici nu ma va asculta sau poate va rade si ea de mine. Sunt foarte trist din cauza lucrurilor care mi se intampla, dar ce sa fac? Pur si simplu nu am incotro decat sa stau si sa suport, sa mai suport putin, poate totusi mi se va schimba situatia sau poate ar trebui sa ia sfarsit ceva… As vrea uneori sa strig cat pot de tare despre ceea ce mi se intampla, insa nu cred ca ma poate ajuta cineva si asa m-am hotarat sa pastrez totul doar pentru mine, sa nu mai stie nimeni"…

PS: Articolele sunt fără diacritice deoarece aşa au fost postate pe www.cuvinteledor.ro de unde le-am preluat