Inerţia, spunea Galileo Galilei (1640), (cel care a definit-o primul), „e starea unui corp care lăsat în pace, fără a aplica vreo forţă asupra lui, va rămâne neschimbată, fie că el se mişcă, fie că el este static”. Dacă corpul va fi în mişcare, spune fizica, fără interferenţe, va continua să se mişte cu aceeaşi viteză şi în aceeaşi direcţie, pentru totdeauna. Dacă va fi în stare de repaus, va rămâne astfel, de asemenea, pentru toată perioada în care nu se acţionează asupra lui. Deci, ca s-o învingi, trebuie să mişti, să primeşti un impuls. Apoi să lupţi cu traiectoria.
În literatura românească, inerţia este definită ca fiind tendinţa unei persoane sau a unei colectivităţi de a rămâne în repaus, în inactivitate; lipsă de energie; indolenţă; apatie. Englezii, în Dictionary.com, dau zoom-ul mai aproape: inerţia face referire la efort, mişcare, acţiune; inactivitate; tembelism!
În creştinism, inerţia, este viaţa în repaus a individului sau a bisericii. Este biserica ce practică o credinţă diluată, cu programe searbăde, cu timpi morţi şi săli ca frigiderele din abatoare. Aşa s-a pomenit, de zeci, sau sute de ani. Aşa fac toţi, aşa facem şi noi. Fie tineri cu mp3-uri, fie bătrâni fără cravată.
Inerţia este acel creştinism de sărbători, sau în cel mai bun caz de duminică. Iar de a doua zi... Ea nu ne scoate la evanghelizare, nu ne trimite în misiune, nu ne aduce acasă după predică cu şuba ruptă, cum spunea fratele Pustan. Şi nici cu Biblia reţinută de împotrivitorii Lui Hristos. Inerţia, nu ne scoate din întuneric. Pentru că mai grav, e ceaţă, e lipsă de lumină şi foc. E starea căldicică, face mormoloci. Iar din ei ies broaşte. Care... orăcăie.
Inerţia creştină nu ne scoală niciodată devreme. Pentru că ceasul ei rămâne mereu în urmă. Duminica dimineaţa inerţia ne ţine până târziu în pat, sâmbătă seara ne ţine până târziu la televizoare. Apoi, moţăim în biserici, cu ochii lipiţi de Uhu-ul nepăsării, sau cu robinetul urechii închis pentru divinitate. Inerţia nu ne ridică în picioare când trece colecta, ci ne apasă mai grei pe portofele. Ea vede fraţii prea de departe, prea de sus. Nu vede săracii, nici cheltuiala cu încălzirea bisericii. Nu ne pune să rupem buruienile din curtea adunării, nici să ştergem geamurile clădirii.
Inerţia creştină este un fel pocăinţă în pete. E vopsea peste rugină. E creştinism care nu doare, nu costă. Este secularizarea credinţei, introducerea lui Moş Crăciun şi Valentine’s în biserică. Sub cruce, sub porumbel, sau flacăra de foc. Dar şi imixtiunea televizorului cu plasmă în camera de rugăciune. Sub Biblie...
Inerţia nu cere post, nici rugăciune. Nu cere patul neîntinat în ziua nunţii, nici slujire de bună voie. Nici iniţiativă. Pentru ea cearta nu-i rea, minciuna nu-i păcat, discriminarea nu-i lipsa iubirii. Nu aude nici toaca bisericii, nici cuiele bătute-n palmele lui Hrist.
Inerţia este de fapt Satana. Dracu’ a ieşit la bătălie cu noi! Pe câmpul de luptă el nu ia prizioneri. Ci îi ucide cu sânge rece. Nu cu gloanţe de 7,62, ci prin eutanasie!
Lupta cu inerţia nu e ceva de fifty-fifty. Aici, ori pierdem, ori învingem. E ringul în care nu avem decât două şanse: să fim campioni sau..., să ni se arunce prosopul.
Suntem chemaţi la lupta Lui Hristos cu inerţia. Suntem destinaţi să învingem moda, ţigara, puturoşenia sfinţilor, alcoolul, copiatul la mate, înscrisul maşinilor în Bulgaria. Avem de luptat împotriva dezbinări din biserici, împotriva comitetelor ce ridică garduri religioase, a cărţilor cu perdele dogmatice, a cârciumilor pline ce fac bisericile goale. Trebuie să biruim creştinismul de duzină, lipsa de dărnicie, privitul în oglindă, machiajul ori lupta cu cântarul. Şi drumul acela larg, pe care umblă toţi...
Ceea ce nu prea vedem noi creştinii, este că inerţia nu duce-n cer. Pentru că ea, nu are cer!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu