Trenul vieţii

Un lung tren ne pare viaţa,
Ne trezim în el mergând.
Fără ca să ne dăm seama
Unde ne-am urcat şi când.

Fericirile sunt halte,
Care ţin doar un minut.
Până ne intrăm în fire,
Sună, pleacă, a trecut.



Iar durerile sunt staţii,
Lungi de nu se mai sfârşesc,
Şi în ciuda noastră parcă
Tot mai multe se ivesc.

Arzători de nerăbdare
Înainte tot privim,
Vrem s-ajungem tot mai iute
La o gară ce-o dorim.

Ne trec zilele, trec anii,
Clipe sfinte şi dureri,
Aşteptând hrăniţi de visuri
Noi momente de plăceri.

Mulţi copii voioşi se urcă,
Câţi în drum n-am întâlnit!
Iar căte-un bătrân coboară,
Trist, de forţe istovit.

Va veni odată vremea,
Să ne coborân şi noi,
Ce n-am da atunci, acolo,
Să ne-ntoarcem înapoi!

Căci, pe când privim în urmă,
Plângem timpul ce-a trecut.
Sună gara Veşniciei,
A trecut, şi n-ai ştiut!

(Oastea Domnului)