Iernile de altădată - de Nicolae Geantă

  Pe maidanele repezi, adiacente oraşelor sau satelor româneşti, în ianuarie 2011 nu mai vezi decât extrem de rar "cioaclele" pline de copii veseli, cu nasul roşu de frig şi bocancii-ngheţaţi bocnă. Părinţii îi cocoloşesc lângă calorifere, în faţa TV-ului ori a laptopului, unde pe messenger, twiter sau facebook, gerul e înfruntat virtual. Seara, cetele de băieţi şi fete nu mai construiesc trambuline pe derdeluş, nu mai toarnă apă pe uliţe pentru gheţuş, iar săniile lor zac ruginite prin beciuri. De fapt nici derdeluşuri nu mai există, pentru că nimeni nu mai are curaj să înfrunte, cu cizma sau bocancul, omătul nebătătorit. E musai să intre plugurile de la deszăpezire, sau măcar vreun şmecher cu ATV-ul, altfel nu se mai fac pârtii pentru sănii. Bătaia cu bulgări de zăpadă este un joc demodat, care creează plozilor fiori reci, iar patinajul pe gheaţă e numai pentru olimpici.

Totuşi, în week-end ceva tineri călăresc Jeepurile, şi, în geci de fâş şi cu capul gol, urcă muntele cu telecabina. Apoi pe schiuri, bobsleigh, celofane, lopeţi din plastic sau snowbord-uri, coboarã zburând pe pârtii, fie ele şi artificiale. Farmecul la sky ori sanie, e viteza şi dorinta de a bate recorduri. Toţi vor să fie primii, în postură de vedetă. La urcare (cu telescaunul !) sau coborâre. Că tot spusei despre cãciulă - apãrãtoarea capului când gerul Bobotezei îţi lipeşte nãrile şi muşcã nemilos sfârcurile urechilor, e purtată de orãşenii noştri de la Sân’ Dumitru până la Sfânt’ Gheorghe, când înmuguresc sălciile! Cât despre tãranul de azi, el poate umbla şi lucra iarna prin bătătură, îmbrãcat cu trei flanele pe sub geaca de blugi, dar trebuie sã aibã o cuşmã zdravãnã, cu care doarme pe cap si noaptea lângã "coptor".

Sefora, 5 ani

Caloriferele şi centralele au lăsat pe tuşă sobele mari de fontã, de "tuci", «cu figuri frumoase si înnegrite proaspãt, unde ardea focul nãpraznic, privind prin gãurile din uşă cu ochi de balaur», cum le descria Sextil Puşcariu. Căldura uscată a gazelor naturale care se joacă cu presiunea, a făcut să nu mai vezi prin curţi bărbaţi vânjoşi care crapă buturile cu toporul.

Anul acesta nu am mai văzut oameni de zăpadă! Nici măcar în curţile şcolilor! Oare s-au intrezis aceste efemere statui, sau profesorii nu mai au răbdare un ceas să privească micii arhitecţi?

Dacă privim comportamentul hibernal al românului ce fuge de omăt, ştim de ce societatea nu mai poate face faţă gerurilor aspre, chiar dacă ţara noastră n-a ajuns mai aproape de polul Nord. 

În viaţa Bisericii, nu desluşim enigma celor ce nu (prea mai) ajung iarna la biserică. Nici la rugăciune, nici la studiu, nici la Masa Domnului, nici la colectă, nici la tineret, nici la repetiţii. Nu-şi mai aduc toată familia, nici vecini, nici colegi şi nici ţurţuri la manşeta pantalonilor în adunare. Şi, de ce-s aşa puţini duminica seara? Pentru că termopanele, centralele cu termostat, mochetele pufoase sau scaunele tapisate, menţin un climat cald şi plăcut. Pentru că imnurile şi rugăciunile pot dezgheţa orice iceberg relaţional. Pentru că predicile, mărturiile, musafirii ori misionarii aduc multe grade Celsius în adunări. Oricât de mare îngheţ ar provoca Satana. Pentru că Dumnezeu e combustibilul vieţii. Numai El, oricât de ger ar fi, face inimile să ardă.

Imaginile bisericilor semipusti în ianuarie sunt ca iernile fără copii cu sănii, fără oameni de zăpadă şi fără derdeluş. Dacă nu sunt umplute, s-ar putea să vină o vreme când ne vom gândi nostalgic la… iernile de altă dată.