Cu tine veşnic m-aş împovăra,
Când, noapte-zi, pereţii mă apasă
Eu, sub sprâncene, port privirea
ta.
Absenţa ta, ca ştreangul sub
bărbie
Mă strânge, dacă tu te-ndepărtezi,
Iar mâna stângă parcă-mi e pustie
Trăgându-mi inima către zăpezi.
O umbră sunt, atunci când tu n-ai
umbră,
Încuviinţează umbrei care sunt
Să nu se teamă când cu tine umblă
Oriunde pui piciorul pe pământ.
La paginile scrise înainte
De ceilalţi orbi care-au putut
vedea
Adaug că iubirea reaprinde
Şi ochii tăi, aici, în fruntea mea.
Căci asta e iubirea cea mai mare,
Să vezi cu ochii celuilalt, adânc,
Iar când nu e cu tine şi te doare
Să-i simţi în ochii tăi pe-ai lui cum plâng.
Aşa simt eu acum, când eşti
departe,
Şi nu mai ştiu: e noapte sau e zi,
Te ţin aici pe viaţă şi pe moarte,
Te văd, că mă şi tem că vei orbi.
Din ochii tăi mi-i fac pe-ai mei
acasă,
Ca pe-o lumină vie te aştept,
Dar stânga mea, de dorul tău, mă
lasă,
Smulgându-mi parcă inima din
piept.
Nici nu mai ştiu, e iarnă sau e
vară,
Privirile ni s-au unit de tot
Rămân aici, dar am fugit afară,
Te-aş părăsi cumva, dar nu mai
pot.
Zăpezi şi flori trăiesc
împreunate,
Miracol şi coşmar, la fel, aşa,
Cuţitul alţii mi-l înfig în spate,
Tu ai privirea în privirea mea.
Şi poate că aceasta e iubirea,
Nu numai gelozie şi asalt,
Ci să-ţi modifici într-atât
privirea
Încât să vezi la fel ca celălalt.
Profeţii însă iată ce-mi arată:
Te sorb din ochi, precum şi tu mă
sorbi,
Şi ne vom cheltui lumina toată,
Îngenunchind sub cer ca nişte
orbi.
x
"Și ne vom cheltui lumina toată"
RăspundețiȘtergereIsus nu e consumabili de Ikea.