Sunt rromă. Nu mănânc litere. Le studiez...

... Când treceau pe lângă mine oameni cu faţa albă, mă uitam lung la ei și mă întrebam serios ce-or fi făcând ei de au pielea albă …au meritat prin ceva anume, s-au nevoit ei prin ceva în faţa lui Dumnezeu ? Pielea lor albă era o răsplată a unor eforturi personale sau cum …dacă nu era așa de ce se purtau atât de urât cu noi, sărăcimea, țigănimea?! De ce scrâșneau din dinți şi rosteau un abia auzit ,,țigani nenorociți” când treceam pe lângă ei, dacă s-ar fi născut ei în locul nostru şi noi in locul lor?

N-am reuşit să inţeleg atunci. M-am revoltat împotriva acestui “dat” al lui Dumnezeu considerîndu-l un stigmat nedrept de care am fugit toată viaţa. A trebuit să termin a doua facultate ca să inţeleg că ,,țigan nu te naşti, țigan devii “! atunci cînd furi, cînd minţi, cînd ucizi, atunci devii rob. De născut ne naştem toţi liberi! Din dragoste pentru noi oamenii, Dumnezeu a rînduit fiecăruia o familie, o ţară, o culoare a pielii …. Abia după ce l-am cunoscut pe Dumnezeu am încetat cu acuzaţiile şi am putut sa-I mulţumesc pentru familia de țigani săraci în care m-a aşezat.

Apoi am ales eu singură un alt stigmat oricît de urât ar suna şi oricăt de urât m-ar privi oamenii: acela de credincios. Sunt mândră că sunt copilul lui Dumnezeu. Sunt mândră că tatăl meu pământesc a fost un țigan sărac, ghebos, care cânta extraordinar la acordeon, plin de dragoste pentru copiii săi, așa cum sunt recunoscătoare pentru Tatăl meu ceresc care, din dragoste pentru noi, ne-a dat voie să ne numim copiii Săi.

Pe scurt: sunt mândră de stigmatele mele căci unul (țigănia) l-a hotărât Dumnezeu pentru mine pentru viața aceasta şi, celălalt, (credincioșia), l-am hotărât eu pentru Dumnezeu pentru viața veșnică! " 

pentru tot articolul click aici