Jurnal de Whistler - de Nicolae.Geantâ

Luni 20 Februarie. Este “Familly Day” în toată Canada. Adică o zi liberă pentru familie. Deși introdusă de numai câțiva ani “activiștii” deja sunt deranjați și vor sa scoată sărbătoarea din calendar! Mare luptă duce diavolii împotriva familiei! Biserica Betel a organizat o excursie la Whistler. Canadienii zic ca e a doua cea mai mare stațiune a sporturilor de iarnă din lume. După Aspen, Colorado, USA. Nu cred că bate Chamonix-ul francez. Însă oricum, Whistler este o stațiune uriașă. Cu zeci de mii de turiști pe zi. O stațiune în care locuiesc numai 10.000 persoane. Cât Sinaia noastră. Numai că e vizitată de milioane de turiști anual! Vă dați seama ce venituri realizează? Când nu se face ski în Whistler se face mountainbike. Pe traseele skiabile. Care sunt câteva sute!  Vreo 300!!!

Frații din Abbotsford au vrut să mă urce în vârf. În Peak… inițial am crezut că mergem câțiva. Dar la excursie s-au înscris 34. Și au închiriat un school-bus. Da, școlile americane au school-bus-urile proprii. Și când stau degeaba în parcare pot fi folosite pentru profit. Ale românilor, niște microbuze care mai de care mai rablagite, în afara curselor zilnice între sate stau în parcare.nu aduc niciun venit școlii. Dar au adus unor politicieni care le-au vândut Ministerului Educației printr-un proiect “barosan”. Apoi… Vorba francezilor: “apres nous le deluge…” (după noi potopul). 

Am plecat din Port Coquitlam pe la 9,00. Drumul a fost lung și anevoios. Mai ales că afară ploua. Canadienii numesc Vancouver Raincouver. Iar o  vorbă ce circulă printre ei este că la Vancouver plouă de două ori pe an: o dată 6 luni, și a doua oară 6 luni. Pe Hwy 99 am făcut vreo două ore. Cu un mic popas. Nu va spun că frații au venit cu boxă și microfon. Și timp de vreo 40 de minute a fost workship. În autobuz! Apoi am avut sesiune de Q&A. Da, în school bus. Surorile erau curioase să afle ce anume le-am spus bărbaților la Conferința specială pentru ei! Nu știu de ce au fost secretoși. Sau poate ca le-am spus lucruri grele de povestit? Între timp am trecut de Lions Bay, Horseshoebay, Squamish, Garibaldi. O singură pauză (de breakfast întârziat) am avut: la cascada Shannon. Cu o cădere de peste suta de metrii, cascada s-a format pe granit pe care l-a erodat în trepte, formând o scară naturală. Apa coboară zgomotos din munte dar în aval nu și-a putut crea un canion. Mai mult decât cascada m-a impresionat pădurea. Nu doar cu arbori de 50 de metri. Dar cu copaci tolăniți, plini de mușchi, aproape putrezi,  din care cresc alții. Nu încă tot atât de falnici. Le-am spus fraților că învățăm două lecții de la copaci: trăim și după ce murim, prin rădăcini. Va trebui să crească în biserici copiii noștri, cei evanghelizați de noi, ucenicii... Sau vom fi ca în zonele cu despăduriri. Dispăruți pentru totdeauna.

Am ajuns la Whistler înainte de prânz. Jos, î; oraș ploua. Să mergi la zăpadă pe ploaie nu e deloc nice. E dislike! În fața telecabinei de la Whistler Mountain Village Gondola, mai exact la Ski & Snowboard Rentals e o pădure de schiuri! Sute de metrii pătrați. Schiuri și snowboarduri. Nu am văzut așa ceva nici măcar la televizor. Mii de turiști urcă cu telecabinele. Care vin și pleacă la fiecare minut. O canadiancă mi-a zis că urcă 10.000 de schiori pe zi! De coborât cred că nu vin câteva sute. Prietenului meu G.G. îi e teamă de cam teamă de înălțime. Cât de coborât pe pârtie nici să n-audă. Nici măcar cu celofanul nu are curaj. Vitejie bărbătească! Telegondola s-a oprit de vreo trei ori. Pentru că bătea puternic vântul. Făcea balans. G.G. și-a adus aminte că văzuse cândva un film “Suspendat de un fir”. Râd. El nu prea…

Când am coborât la Peak 2 (GMC Meating Place) ningea. Și bătea foarte tare vântul. Viscol. Prin urmare nu am putut schimba telecabina pentru celălalt vârf. În fața unei cabane uriașe, un mall în toată regula (Roundhouse lodge), pe plină pârtie e altă pădure de ski. Nu sute, ci mii. Iar schiori puzderie. De la 3-4 ani la 80 coboară fie pe Headwall (wow, peretele iadului!), fie pe Bridge Run sau Bar Run), ultima ceva puțin mai sus). Schiatul e un sport frumos. Și pentru că are decât o perioadă scurtă pe an, oamenii vin, cu mic cu mare la zăpadă. E un sport scump dar plăcut. Și bineînțeles practicat. Eu m-am dat puțin cu snowboard-ul. Nu pe Headwall ci pe șes… Nu aveam echipament! Și nici antrenament! Mi-am făcut foto cu Cercurile Olimpice. Am mai spus deja, în 2010 la Whistler a fost Olimpiada de iarnă. Apoi am băut o ciocolată caldă. Mi-a părut rău că nu am ajuns în vârful Whristler-ului. În Peak 1 (2182m). Nu mai era foarte mult, dar era impracticabil. Evident, că la întoarcere canadienii ne-au restituit banii pe traseul neefectuate și și-au cerut scuze de inconvenient. Fiindcă ploua puternic nu am mai rămas prin stațiune. Așa că ne-am întors spre Vancouver. Cu un popas la o altă minunată cascadă: Brandywine (coniac vin!, cum o fi venind asta?). Cascada e în Brandywine Park, unde în urmă cu 10.000 de ani, s-a format Sound Valley în urma topirii ghețarului instalat în fiord. Cascada a săpat lava bazaltică (întărită după vulcanism), și a format în timp cu canion adânc. Da, Canada e într-adevăr pitorească!

Când am ajuns în Vancouver, după altă serie de workship pe school-bus,  eroul era senin. Și asfaltul uscat. Începuse să se lase gerul…

Marți 21 februarie. Astăzi am ajuns din nou în vama USA. De data asta în sudul White Rock, la capăt de 99 Highway, cea mai vestică autostradă ce leagă Whistlerul  de Seatle. Din graniță am intrat în Boundary Bay, golful orășelului. Boundary este cel mai productiv golf din lume pentru două specii de  crabi: Dungeness și Red Rock crab. Datorită acestui atu, în orășel, s-a construit în 1920 o fabrică de conserve. Azi e închisă. Am vizitat gara ridicată în 1910 (o adevărată bijuterie americană), astăzi devenită muzeu! Deși calea ferată din fată ei încă există, nu am văzut niciun tren. Pe lângă renumita piatra uriașă White Rock (un bolovănoi alb cât o jumate de vagon), care a dat numele orașului (și pe care “băieții dăștepti” au mâzgălit cu grafitti chipul Satanei?!), urbea de lângă vamă are un ponton uriaș (o punte lungă - Canada’s Longest Pier) care avansează în ocean. Pe ponton erau evident o droaie de… chinezi. Indieni. Asiatici. Cu selfiestickurile la purtător. Care fac foto după foto. Da, chinezii au înnebunit lumea!

Orașul, are structura mediteraneeana, adică un oraș stup, cu casele urcate pe versanții săpați, cu case de lux, foarte scumpe, ale căror prețuri au urcat și de 50 de ori după 2000 datorită valului de emigranți asiatici. Nicu, un prieten care m-a însoțit și care a lucrat prin multe vile prin zonă, zicea că chinezii cumpără fără sa se uite la preț! Și uite așa, au nenorocit piața imobiliară din vestul Canadei. La periferia urbei, pe mii de hectare se cultivă Blue-Berry, afacerea indienilor asiatici. Care aduc indieni săraci din țara lor - un fel de “căpșunari blueberry-eni”- și îi plătesc cu aproape nimic! Cu câțiva dolari pe lună! Și unificare tot spun că chinezii și indienii ar fi oameni serioși! Serioși la ce? La șmechereală. 

Între White Rock și Richmond - primul e orașul indienilor,  al doilea este al chinezilor, se desfășoară Delta Fraserului, care se unește cu Pitt River. Cu canale de apă dar fără stuf. Pe lângă Delta Dunării e nechezol. Am spus că Richmondul e un fel de Chinamond. Chinezii nu doar că au ridicat prețul la case, dar au ridicat și chiriile. Ăștia sunt ca termitele. Mulțumim Domnului că încă nu au pus ochii pe România! 

În Richmond am prins oră de vârf. Bamper to bamper. Vestul orașului e tipic pescăresc. Plin de dughene in zona de ieșire la ocean. Totuși două bucățele de Fish&Chips (ton sau somon) costă exagerat. O fi tot mâna chinezilor? Pe deasupra nu-s bune mai deloc.

Seara, la gazdele mele, am avut un lunch cu principal Zhou. Un chinez creștin de 37 ani care conduce British Columbia Christian Academy. O școală creștină tânără dar cu o Căutare foarte mare. În Port Coquitlam oamenii caută siguranță educațională pruncilor lor. Altfel îi sufocă  SOCI - un program educațional sexual impus de elghebetiști. Zhou chiar mi-a spus că o mămică și-a adus la școala sa o fetița de 7 ani tocmai pentru ca profesorii de sport și consilierii școlii o presau zi de zi să spună că e băiat (pentru că era bună la sport). Doamne, ferește România de astfel de dascăli drăcești!

Zhou s-a născut în Mexic, după ce părinții lui chinezi au fugit din țara natală fiind persecutați pentru  credința lor în Hristos! M-a uimit câte detalii mi-a spus despre învățământul canadian, viața actuală din China, presiunile gay-lor din Canada, cultura sa generală! Asta da principal. Aici am văzut live ce înseamnă “brain drain”. Evident că și el a rămas impresionat de discuția cu mine in care i-am povestit despre comunism, despre rromii evanghelici din România, despre persecuții sau chiar despre China sa care-l respinge pentru că vorbește prea mult de Isus. Nici nu știu când au trecut două ore și jumătate!  Înainte să plece a spus că abia așteaptă să mă vadă a doua zi la școala sa unde sunt invitat special să vorbesc la liceeni. Și mi-a mai spus ceva: profesoare, dacă ai fii in Canada la studiile tale ai primi un salariu de 200.000 dolari pe an! Adică de vreo 15 ori cât primesc azi în România! Mă întreb dacă s-ar merita?

Nicolae.Geantă 

(va urma)