Mă bucur când mi se zice “haide la Casa Domnului”, spune David într-o cântare a treptelor, în psalmul 122. De ce așa bucurie să mergi la biserică?
1) Pentru că acolo oamenii “se suie” (da, mersul la biserică e totdeauna o urcare, o treaptă mai sus) că să laude Numele Domnului! (verset 4). Biserica e singura instituție unde laudele nu trebuie să fie egocentrice! E lipsită de selfism! Deci de… mândrie!(De aici învățam că oamenii nu-l laudă pe Dumnezeu din… mândrie!)
2) La biserică sunt și “scaunele” de judecată! (verset 5). Acolo judecă Dumnezeu după dreptate, și tot acolo ne autojudecăm. Adică ne pocăim de păcate! Biserica nu e numai tribunal pentru gafe ci și cimitir de poveri! Neîncăpător…
3) La biserică omul primește pace! (verset 7). Dar după ce laudă Numele Domnului și se cercetează pe sine însuși. Nu știu de ce avem damblaua de a judeca numai pe alții!
4) În Casa Domnului căpătăm fericire (verset 9). Laude+pocăință +pace=fericire. Simplă rețetă! Accesibilă oricărui om!
Tu mergi la Casa Domnului?
Nicolae.Geantă
Detroit, Michigan
#nickbags.ro
“Pumpkin Church” înseamnă “biserica dovleac”. Numele însă nu apare pe frontispiciul niciunei biserici. Pentru că Pumpkin Church este o stare. Din nefericire cam des întâlnită!
Dacă privim atenți la dovleac vedem că el crește atâta vreme cât are vrejul verde. Când acesta s-a uscat dovleacul rămâne în loc. Poate ploua cu găleata, poate fi vreme tropicală, poate fi pământul fertil și chiar împrăștiați nutrienți. Dovleacul nu mai crește deloc! Se încăpățânează să… rămână în loc. Apoi se întărește pe zi ce trece!
“Biserica dovleac” este aceea care a acumulat cândva ceva cunoștințe. A crescut un timp apoi a intrat în stagnare. Pentru ea nou, primenire, prospețime, creștere continuă sunt deranjante. Nu acceptă nicio schimbare! De fapt nici nu caută refresh-ul. Filosofia ei de viață este: “e suficient să rămânem așa!” Apoi, orice înnoire a poate fi anatema.
“Pumpkin Church” nu e o biserică ce doarme. Dar e biserica unde nu se petrece nimic. Pentru că totul a devenit mecanic, automat. Știe întotdeauna ce “mișcare” (în loc!) urmează. Și, pe zi ce trece se osifică. Se betonează. În inimi.
La “Pumpkin Church” lipsește apetitul pentru citit, pentru pregătirea predicii, pentru cântările noi. Lipsește teologia publică, ieșirea în stradă. Lipsește transpirația în slujire. Lipsește viziunea. Lipsește planul de atac pentru azi. Și mai ales pentru lupta de mâine.
În fapt “biserica dovleac” nu mai e vie! Există, dar cam de multișor a pierdut legătura cu rădăcina.
Știți ce-am constat de-a lungul vremii? Că dovlecii după ce nu mai au vrej și au rămas un timp în stagnare putrezesc! Deci mă tem: “Pumpkin Church” poate rata (cu brio) veșnicia!
Să evităm la maxim starea de dovleac! E simplu: rămânând permanent în legătură cu Rădăcina. Rămânând conectați cu Hristos! Și neuitând nicio clipă avertismentul Său din seara Cinei de taină: “despărțiți de Mine, nu puteți face nimic!”
Nicolae.Geantă
Northville, Michigan
„Știm că Legea nu este făcută pentru cel neprihănit, ci pentru cei fărădelege şi nesupuşi, pentru cei nelegiuiţi şi păcătoşi, pentru cei fără evlavie, necuraţi, pentru ucigătorii de tată şi ucigătorii de mamă, pentru ucigătorii de oameni” (1 Timotei 1:9)
Nicolae.Geantă
Moartea nu poate fi decât copleşitoare, amintindu-ne doar de
micimea noastră. Ce rămâne după noi? Un copil? O casă? Un copac? O slujbă
memorabilă a unui preot dedicat şi convins? Rămânem doar ca o poză stingheră
într-un colţ de cameră prăfuit? După un timp, poza dispare într-un sertar,
aruncând uitarea peste chipul cândva plâns.
sursa foto facebook Adriana Stoicescu
E imposibil să dispară totul după...
La ce bun atunci Sacrificiul? Dumnezeu Şi-a sacrificat Fiul
pentru ceva, un Ceva în care noi să credem şi care transformă moartea într-un
simplu pas spre Altceva. Nu poate fi doar un mare şi întunecat gol dincolo.
Pentru că asta ar însemna că dincolo nu e El.
Şi o viaţă în care crezi în El, sfârşită într-un mare
nimic... greu de crezut. Rămân după noi, sunt sigură, faptele bune. Se
contabilizează undeva, ca şi iubirea pe care am dat-o necondiţionat. Rămâne
lacrima oferită celui care ne-a făcut rău. Rămâne iertarea dată celui care ne-a
chinuit sufletul. Rămâne mâna întinsă spre cel neajutorat, care nu poate oferi
nimic în schimb. Rămâne vorba bună spusă unui criminal, când toată lumea ştie
că nimic nu îl va putea schimba, dar Dumnezeu vrea să îi spună, prin tine, că
îl iartă. Rămân felia de pâine şi paharul cu apă date celui înfometat şi
însetat. Nu cred că ne aşteaptă marele gol negru dincolo. Cred că ne aşteaptă
doar El. Şi asta îmi e suficient să merg mai departe, ascultând, din când în
când, un Albinoni ce îmi aduce aminte că, totuşi, totul e trecător.
Gândiți-vă de exemplu la un stejar. Dacă-l plantezi într-un ghiveci NU va crește la fel de uriaș ca în pădure. Va rămâne un ikebana pitic chiar dacă tu nu îl tunzi! Pentru că, deși fiind stejar de soi, ghiveciul nu îi permite să-și dezvolte rădăcinile! Creșterea sa nu depinde de copac, ci de mediul în care trăiește!
Acum gândiți-vă la un creștin. Ori la o biserică. După ADN-ul moștenit ar trebui să se dezvolte, să crească, să expansioneze. Să domine totul în jur. Dar mediul în care habitează nu-i permite extinderea rădăcinilor.
Poate că ai un vis neîmplinit. O luptă necâștigată. O creștere lentă. Sau bați pasul pe loc. Nu renunța la vis! Nu te resemna. S-ar putea să fie mai măreț decât mediul în care trăiești! Caută mediul unde poți deveni uriaș! Și nu uita: stejarii nu cresc în ghivece! Ca să fie stejari trebuie replantați în pădure!
Mă gândeam astăzi că însuși Domnul Isus Hristos a trebuit într-o zi să iasă din Nazaret. Din „ghiveci”. „Pădurea” lui a fost Ierusalimul. Și de acolo a atras lumea întreagă!
Nicolae.Geantă
