- Eva! Eva!
Preaiubito! Unde-i strălucirea ta?
Eva... Ai
gustat din pomul cunoștinței... Nu-i așa...?
Ești
tăcută... Ce-ai în mână...? Mărul?! Pentru ce-ai mușcat?!
Nu ți-am
spus că nu e bine...? Eva mea... N-ai ascultat...!
Fremăta
grădina toată de suspinul lui Adam:
- Ce mă fac
eu fără tine...? Eva... Tu ești tot ce am!
Pentru
cine-o să mai nască florile parfum de rai?
Pentru
cine-o să danseze fluturii pe-un colț de plai?
Pentru tine,
preaiubito, pentru tine se jucau
Sălciile
plângătoare când în apă își lăsau
Crengile
înmiresmate și ningeau în părul tău
Flori de
stele, flori de aur să te-ascundă de cel rău...
Dar tu te-ai
lăsat mințită de Luceafărul căzut;
De maestrul
amăgirii... De arhanghelul pierdut!
Uită-te cum
mor copacii... Ce blestem ai abătut
Peste casa
fericirii... Peste trupul tău de lut...!
-
Preaiubitule, sunt vie! N-am murit când am mâncat
Fructul
otrăvit de șarpe. Ia și tu, că nu-i păcat!
Dar Adam,
privind la Eva, nu se mai oprea din plâns:
- Dă-mi să
mușc! Să pier cu tine! și se-mbrățișară strâns...
Două inimi
vinovate, două candele de lut
Se-ascundeau
în bezna nopții, tăinuind păcatul slut...
Dimineața
mohorâtă aducea întâiul nor
Peste
oamenii de tină dezbrăcați de slava lor...
La răscrucea
dintre vremuri, revărsând belșug de Har,
Dumnezeu,
chemând cu lacrimi omenirea la Altar,
A plătit
răscumparare pentru lumea de pământ
Răstignindu-Și
pe o cruce, din iubire, Fiul Sfânt...
mihaela
mănescu