Biserica-n ruină - de Mihai Eminescu

Stă cuvioasă, tristă, pustie și bătrână,
Și prin ferestre sparte, prin uși țiuie vântul –
Se pare că vrăjește și că-i auzi cuvântul –
Năuntrul ei pe stâlpii-i, pereți, iconostas
Abia conture triste și umbre au rămas;

Drept preot toarce-un greier un gând fin și obscur

Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur.

...

Credința zugrăvește icoanele-n biserici –

Și-n suflete-mi pusese poveștile-i feerici,

Dar de-ale vieții valuri, de al furtunii pas

Abia conture triste și umbre au rămas.

În van mai caut lumea-mi în obositul creier,

Căci răgușit, tomnatec, vrăjește trist un greier,

Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi țiu

Ea bate ca și cariul încet într-un sicriu.

Și când gândesc la viața-mi, îmi pare că ea cură

Încet, repovestită de o străină gură.

Ca și când n-ar fi viața-mi, ca și când n-aș fi fost

Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost

De-mi țin la el urechea – și râd de câte-ascult

Ca de dureri străine?... Parc-am murit de mult.

Mihai Eminescu