„Lărgește locul cortului tău și întinde învelitoarele locuinței tale: nu te opri! Lungește-ți funiile și întărește-ți țărușii!” (Isaia 54:2)
Mai mult ca niciodată în istorie societatea
umană trăiește vremuri de incertitudini. De debusolare. Viața individului a
devenit fără planificări, fără proiecte de durată. Odată cu pandemia Covidului
frica s-a instalat în oasele omenirii ca o victorie tăcută a condiționărilor
noastre. Ca un putregai, aș putea zice fără să dau greș. Se vorbește tot mai
des pe la colțuri despre lockdown, distanțare socială, #stați acasă, interdicții de deplasare, limitare de participare la
întâlniri... Ba chiar în familie! Vremuri de restriște. Iureșul a cuprins
evident și Biserica. Sau mai bine spus a surprins-o. A prins-o pe picior greșit,
nepregătită în fața unor libertăți gravitaționale. Căzătoare. Da, Biserica a
ajuns să fie încadrată de limite. „Pe
aici nu se trece”, sună glasul corifeilor declanșatori de disperare. A
celor ce provoacă maladii de destin. Căci,
odată declanșată, maladia de destin devine o trăire anticipață a morții în
viață (tăcere, eșec, ratare de obiective, lene, refuzul de-a activa în direcția
creării unor destine, ori neputința de a le obține etc). Iar Biserica NU pentru
asta a fost născută, chemată, ursită. La o viață încorsetată, între ziduri
înguste. Ci la expansiune. La lărgirea frontierelor Împărăției. La orizonturi deschise.
Cum ar putea totuși să răzbească? Să biruie. Să stea sus. Căci azi parcă
toate-i sunt împotrivă!
Scriptura ne vorbește despre vremuri
asemănătoare cu cele de azi. Da, nimic nu e nou sub soare. În toată istoria
lumii, fie că e vorba de un popor întreg (vezi Isaia 54), fie că e vorba de un
individ (vezi 1 Cronici 4:9-11), Dumnezeu are un singur laitmotiv: „lărgește-ți
hotarele!” Nu doar pentru faptul că Domnul nu are hotare (Augustin spune
despre El că „e un cerc fără margini cu centrul peste tot”), ci pentru că lărgindu-ne frontierele noi realizăm cât de
mare este puterea ce ne-a oferit-o!
„Lărgește-ți hotarele” nu trebuie să fie doar un vis. Ci un model de rugăciune. O luptă zilnică. Cronicile sunt cărți biblice plictisitoare. Pline de înșirări de nume. Și printre ele apare un bărbat, Iaebeț. Biblia îl prezintă ca fiind „mai cu vază” decât frații săi. Dar nu pentru că era preot, levit, filantrop, bussines-man, ori misionar printre păgâni. Ci pentru că a rostit o rugăciune îndrăzneață: „dacă mă vei binecuvânta și îmi vei întinde hotarele...” (1 Cronici 4:10b). Oricine ar fi putut rosti o astfel de rugăciune. Însă nu a făcut-o decât Iaebeț! Restul au fost mulțumiți cu lockdown-ul zilei. El este singurul care iese din anonimat. Dumnezeu ne prezintă cazul de față pentru a ne învăța că oricine poate deveni erou (al credinței)! Iaebeț, nume care înseamnă „Tristețe” a reușit! Îndrăznește lucruri mari! Nu aștepta numai de la Dumnezeu lucruri mari, ci fă tu lucruri mari! Chiar dacă ai un singur ac, cum a avut Tabita. Cu el poți sluji în toate casele din lume!
„Lărgește-ți hotarele” nu e ceva rău, egoist. Este ieșire din mediocritate! Nu-i plăcut
deloc să auzim că „sunt vremuri în care
nu se mai poate!” Vrem să auzim: „cu
ajutorul lui Dumnezeu vom reuși!” Cine
își lărgește hotarele își mărește influența!
„Lărgește-ți hotarele” și
vei ajunge stăpân. Sunt singurele pe care le vei avea vreodată, așa că
fă-le să fie cât mai largi posibil! Nu uita că după intrarea în Canaan poporul
Israel avea datori să-și lărgească frontierele până la Râul cel Mare, adică la
Eufrat. Nu au făcut-o la timp! Nu au ascultat nici glasul lui prorocului „te vei întinde la dreapta și la stânga”
(Isaia 54:3). Au oprit expansiunea. Apoi nu au mai reușit niciodată! Una era să
locuiești în țară, și alta să stăpânești!
„Lărgește-ți hotarele” și îți va crește responsabilitatea. Isaia a îndemnat poporul în criză să-și „lungească locul cortului” (54:2).
Lărgiți-vă hotarele până când Împărăția lui Hristos va acoperi tot pământul!
Și, cu cât avem hotarele mai lărgite, cu atât suntem mai aproape de Dumnezeu!
El nu e satisfăcut atâta vreme cât lucrarea Sa nu e finalizată în lume! Dacă ne
oprim, cine duce misiunea Bisericii la capăt?
„Lărgește-ți hotarele” și vei scăpa de tristețe. Binecuvântările de la finalul vieții lui Iaebeț
au întrecut tristețile, durerile de la început. Pentru că în viață finalul
contează!
În aceste zile Societatea
mediatizează intens o Mare Resetare. Un model de viață cum nu a mai fost. Un
alt tip de implicare, de acțiune, de realizări. Cu atât mai mult Biserica
trebuie să aibă și ea resetările ei. Pentru a-și continua scopul: lărgirea
hotarelor Împărăției! pentru a-l finaliza. Prin urmare, în anul care vine (și
nu doar atât) avem nevoie de resetări. Să medităm la câteva:
1. Lărgirea hotarelor de influență în media. Ani de zile Biserica a
fost împotriva mass-mediei, a televiziunii, a Internetului. Prin urmare a stat
într-un colț liniștită. Rezultatul a venit apoi ca un tsunami peste ea:
modelele sociale nu mai sunt oamenii sfinți. Ba mai mult de atât, principiile
Bisericii sunt atacate. Iar oamenii au devenit ceea ce li s-a oferit. Apoi, am
văzut în pandemie că cei ce nu au avut de-a face cu media înainte de 2020 au
rămas izolați! Unele biserici pur și simplu au dispărut social. Altele s-au
adaptat din mers. Mai ușor sau mai greu. Dar cei ce au fost prezenți în media
înainte au crescut și mai mult ca impact social. Izolați, oamenii au stat în
case și au căutat informații. Au ajuns să acceseze media creștină. Iar aici au
întâlnit speranță. Au găsit adevăruri. S-au întâlnit cu lucrurile de mult
uitate. Nepracticate. Și au început să le aprecieze din nou! De două lucruri
măcar trebuie să ținem cont: că societatea e prea obișnuită cu tehnologiile
informatice și că prezența ei fizică la biserică e mai greu de realizat decât
pătrunderea bisericii în societate prin intermediul vizual. Asta nu înseamnă ca
activitățile bisericii să se desfășoare numai online! Dar odată pătrunsă în
media Biserica poate deveni iarăși etalon! Iar roadele se văd nu în IP-urile
acumulate, ci în numărul de convertiri și botezuri la slujbe! Nu vorbesc
utopii, ci realitate! Investiți în media! Prezentați în mediul online doar
lucruri profunde. Îmbogăți-ți societatea. Și creștinii se vor înmulți.
2. Lărgirea hotarelor de misiune, de acțiune în societate. Crizele
aduc totdeauna scădere dramatică a veniturilor, multiplicarea sărăciei, oameni
în faliment, oameni singuri. În crize ades societatea este nepăsătoare. Dar
Biserica trebuie să fie la polul opus. Pavel spune că dărnicia se vede mai ales
în situații critice (2 Corinteni 8:2). Biserica are misiunea de a propovădui
Evanghelia nu doar între pereții adunării ci și în stradă (Matei 28:19). Nu
doar cu cuvinte ci cu fapte. Constatăm că pandemia a împărțit Bisericile în
două grupuri: unul care a fost extrem de activ și altul extrem de inactiv! În
restricție activitatea umanitară nu a încetat decât acolo unde nu a fost
viziune. Prin urmare trebuie să fim biserici care coordonează (sau înființează)
„bănci de alimente”, cantine sociale de unde zilnic voluntarii duc zeci de
porții de hrană caldă sau sendwich-uri celor defavorizați, împart alimente
săracilor, haine, bani, voluntarii fac cumpărături bătrânilor, bolnavilor,
nedeplasabililor. Evident, toate aceste acțiuni se vor face cu măsurile de
protecție aferente. Știu misiunea se face cu greu. Cu resurse insuficiente. Dar
cine însemințează cu lacrimi recoltează cu zâmbete! Iar pe deasupra mai avem și
misionarii externi. Cine nu poate face misiune internă (măcar) să sponsorizeze
pe cei ce-au mers departe de țară!
3. Lărgirea hotarelor prin plantare de biserici. Dar asta se mai
poate? Evident. În criză bisericile nu se închid, se deschid! Dacă aruncăm un
ochi în China. Ori în alte zone persecutate. Biserica a găsit mereu nișe de
expansiune. În strâmtorare s-a înmulțit Biserica primară, în strâmtorare a
expansionat reforma protestantă, în strâmtorare s-a lărgit biserica de sub comunism.
Apropo, știați că în România cea mai mare expansiune a bisericilor evanghelice
a fost sub persecuția comunistă? Că între 1945-1966 numărul penticostalilor a
crescut de 20 ori, a creștinilor după Evanghelie de 7 ori? Dar că în China
comunistă funcționează cea mai mare biserică evanghelică din lume? Ce știu
oamenii aceștia și noi nu?
4. Lărgirea hotarelor spirituale. Este vremea când sfințenia nu mai
poate fii lăsată să fie cenușăreasa Bisericii. Nu putem fi mulțumiți cu
granițele de dinainte ale rugăciunii, postului, bunătății, iubirii, răbdării.
Trăirii sufletești. Trebuie să le lărgim, să le adâncim în inimi, în relații. E
vremea să ne lărgim în cunoașterea Scripturilor sfinte, să ne tocim genunchii,
să ne șlefuim caracterul! „Lărgește-ți
hotarele” căci în curând va reveni Domnul Isus Hristos! După aceea nu mai
poate fi nimic de cucerit! Și nici sfințit.
Deși prinsă în cleștele
vicisitudinilor vremii, Biserica a demonstrat că nu rămâne doar „o carcasă
goală” (cum ar numi cauza de față filosoful Kant), ci „un conținut” care dă
răspunsuri existențiale, morale, vitale societății din care face parte. De
aceea, orice ar întâmpina în anul 2021 ori în viitor, Biserica va ieși biruitoare!
Trebuie să ne lărgim hotarele! Ale
bisericii, familiei, înţelepciunii, rugăciunii, dragostei, evanghelizării,
afacerilor, prieteniilor, religiei! Să ridicăm gardurile dogmatice, să
desţelenim terenul bătătorit, să ne umplem bisericile de sfinţi! Să vă
câştigaţi duşmanii, împotrivitorii, primarii şi şcolile, de partea noastră!
Lărgirea hotarelor înseamnă
mărirea înfluenței Bisericii. Expansiunea Împărăției lui Dumnezeu. E o poruncă,
nu o opțiune! Ca și Iaebeț trebuie să cerem Domnului imposibilul! El poate
schimba o viață, un destin. O familie. O biserică. O țară. O societate! Fiecare
lărgire de hotare începe cu primul centimetru, cu primul pas. Pitagora spunea
că începutul e jumătatea întregului!
Hristos ne-a provocat: „Îndrăzniți! Eu am
biruit lumea!” (Ioan 16:33b). „Voi fi
cu voi până la sfârșitul veacului!” (Matei 28:20) este și azi valabil.
Cereți lui Dumnezeu să vă lărgească hotarele! Cereți imposibilul. Îl onorează!
Am văzut că rugăciunea lui Iaebeț
a întrecut numele de Iaebeț. Apoi am stat și m-am analizat pe mine: rugăciunea
lui Iaebeț mă smerește. Mă obligă să trec la expansiune. Mă obligă de asemeni
să recunosc că nu pot înțelege mereu aspirațiile lui Dumnezeu. Dar tânjesc să
aud: „Și i-a dat ce îi ceruse!”
Lărgiţi-vă hotarele până la ceruri! Să ajungeţi acolo, dar nu fără mine şi
nici eu fără dvs!
Nicolae.Geantă
articolul a apărut în revista GENESIS, Chicago, ianuarie 2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu