În anul 2018, într-un studiu publicat în volumul „Omul Evanghelic”, profesorul universitar Daniel Barbu afirma că în România „creștinul evanghelic este invizibil în politică”. Chiar dacă sunt mai numeroși decât catolicii, protestanții de expresie lingvistică română sunt aproape invizibili publicului larg, „cu excepția unor evenimente din interbelic sau a unor incidente din comunism ori postcomunism”, spunea fostul Ministru al Culturii, care este și istoric și sociolog. Supozițiile domniei sale m-au marcat. Nu pentru faptul că evanghelicii români nu au dat năvală pe ușa politicii, ci a faptului că implicarea lor pe acest palier nu este una influentă.
Probabil suntem invizibili datorită faptului că în societatea modernă manipulările de diferite naturi au creat o confuzie și o degringoladă generală. Contactul cu secularismul, tehnologia diversificată, corporațiile străine ori mass-media în general, au determinat ca orice ritm, în orice fel de domeniu, să fie dictat de „ei”. De politicieni. Adică au devenit formatori, nu doar de opinii ci și de reguli de viață. Prin urmare, acest impact precar amputează valorile fundamentate în creștinismul evanghelic, care este neechipat pentru atacul societății. Și trebuie să recunoaștem, în ultimii 30 de ani de la eliberarea de sub ideologia comunistă, românii evanghelici sunt încă nepregătiți să asalteze problemele socio-politice ale națiunii din care fac parte. Cred că ar trebui să studiem mai bine implicațiile revoluției franceze, al celei bolșevice, a nazismului și comunismului, ori a recentei tendințe „belemiste” care au îndepărtat complet biserica din viața publică a statului, ca apoi să înțelegem de ce evanghelicii trebuie să fie în centrul evenimentelor în perioada secularizării și globalizării.
De ce tac creștinii evanghelici? Până la Revoluția din decembrie 1989 aceștia nu au fost implicați în politică decât în cazuri excepționale. Neimplicarea a avut la bază câteva bariere.
Prima barieră a constituit-o politicul de la nivelul central sau
regional. Regimurile
opresive
din interbelic și de sub comunism nu au acceptat libertatea de exprimare,
pluralismul ideologic, ansamblul de idei, valori și atitudini. Evanghelicii au
fost tratați tot timpul ca sectari iredentiști, deromânizați, aserviți intereselor
străine etc, „acuzele fiind cele din registrul clasic al defăimării de epocă:
dușman al poporului”,
cum sublinia istoricul Viorel Achim.
A doua barieră a avut caracter doctrinar. Bisericile evanghelice –
dominate de un trend declanșat la nivel internațional (de către creștinii din
USA, anii ꞌ20), au hotărât să nu
se amestece în „treburile lumii”. În politicile societății. În general
evanghelicii au adoptat o escatologie care minimalizează importanța implicării
în viața politică, mentalitatea general fiind caracterizată de „lipsa unui
angajament politic față de realitățile cu care ne-am putea confrunta”,
ca să îl citez pe Amos Young. Principalele obiective ale bisericilor evanghelice
românești au fost evanghelizarea și edificarea spirituală a comunităților, nu
proiectele de activism politic. Prin urmare, evanghelicii au făcut o separație
între viața politică și spiritual evanghelic.
- A treia barieră a fost psihologică: frica. Nu odată, pentru luări
de poziție în antiteză ori simplu refuz de conformare cu ideologia propagată de
stat, evanghelicii au fost aspru destituiți, penalizați, persecutați,
întemnițați sau chiar martirizați. De-a lungul istoriei Biserica a constatat că
imixtiunea cu politicul le-a adus numai necazuri, neplăceri.
Contextul de mai sus a lăsat o amprentă puternic impregnată în mentalul creștinului evanghelic, astfel că după 1989, când libertatea religioasă a devenit paragraf de lege în țara noastră, și chiar o obligație a statului de drept, protestanții români au întâlnit a patra piedică (destul de păguboasă am putea obiecta): perspectiva bisericii de a bloca creștinul evanghelic să fie o mărturie în maxim public! Acest lucru a afectat foarte mult prezența creștinilor în lumea politică și mai ales implicarea acestora pe acest segment.
În politica românească lipsesc astăzi în primul rând oamenii vizibili, oamenii cu inițiative sustenabile, a lobiștilor pentru proiecte și legi creștine. Lipsesc oameni care pun preț pe Legea educației, a familiei, a protecției copilului, a sănătății… Lipsesc oamenii rugăciunii!
Nu sunt o persoană care cochetează cu politica (mai ales după ce în urmă cu mai mulți ani o doamnă din linia întâi a politichiei dâmbovițene mi-a replicat sec și sincer după o intervenție a mea: „Nicu, Dumnezeu există, dar... nu în politică!”). Totuși avem evanghelici implicați pe acest drum al Cezarului. Trebuie sprijiniți! Votați. Susținuți. Purtați în rugăciune. Altfel de la cine să ne așteptăm să facă legi drepte? De la oamenii strâmbi?
Duminică e zi de vot. Mergeți. Analizați oamenii. Susțineți pe cei buni. Iar dacă nu sunt, alegeți „răul” cel mai mic. Nu stați invizibili, nepăsători de viața cetății. Viețuiți deocamdată în ea! Încercați să-l contraziceți pe Platon care spunea că „una dintre pedepsele pentru refuzul de a participa la viața politică este aceea că vei ajunge condus de inferiorii tăi”.
PS: Nu pot ocoli faptul că am fost uimit în urma cercetărilor efectuate că evanghelicii au implicații aproape nesemnificative în proiectele politice. Ori, chiar dacă au avut, NU se cunosc! Mai mult, mass media românească prezintă numai acte negative ale aleșilor de confesiuni evanghelice. Adică, aproximativ ca în rândul politicienilor laici... Apropos, pentru cei ce sunt implicați: cu ce ieși în evidență în fața publicului, cu fața de politician sau cu cea de creștin? Ori ai uitat că „vox populi, vox Dei”?
Nicolae.Geantă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu